XX Îndoiala şi adevărul

Era deschisă... iar el, când plecase, o auzise pe nevastă-sa închizând-o cu cheia, cu drugul şi cu zăvorul!

Prin urmare, nimeni altcineva în afară de propria lui nevastă n-ar fi putut s-o deschidă.

Dar cum, când şi pentru ce? Printr-o viclenie? Din pricina unui ordin? Sau poate în mod deliberat şi voit, în virtutea unei înţelegeri prealabile cu judecătorul?

Ce avea să vadă? Şi ce avea să afle? Ce-l aştepta, înăuntru? Să fi fugit doña Frasquita? Să fi fost răpită? Să fi fost moartă? Sau, poate, în braţele rivalului său?

— Judecătorul se bizuia pe faptul că eu nu mă voi putea întoarce în noaptea asta... îşi spuse lugubru cumătrul Lucas. Primarul satului avea probabil ordinul să mă şi lege, mai degrabă decât să mă lase să plec... Oare Frasquita ştia toate astea? Să fie implicată în complot? Sau a fost victima unei înşelăciuni, a unei violenţe sau a unei infamii ?

Dar nefericitul nu-şi mai pierdu timpul cu aceste crude gânduri şi străbătu piaţeta bolţii de viţă.

Dar şi uşa casei era deschisă, iar prima încăpere (ca în toate casele de la ţară) era bucătăria...

În bucătărie nu era nimeni. Totuşi, în vatră ardea o enormă vâlvătaie... în vatra pe care el o lăsase stinsă şi ..... nu se aprindea niciodată decât târziu, în decembrie.

În sfîrşit, de unul din cârligele tăbliei pentru atârnat vasele, atârna o lampă de ulei aprinsă...

Ce însemnau toate astea? Şi cum se împăca această atmosferă de veghe şi de intimitate, cu tăcerea de moarte care domnea în casă ?

Ce se-ntîmplase cu nevasta lui?

Atunci, şi de-abia atunci, cumătrul Lucas observă niște haine atârnate de spătarele a două sau trei scaune, puse de jur împrejurul vetrei...

Își aţinti privirea asupra acelor haine şi scoase un râset atât de puternic, încât îi rămase curmat în gâtlej, transformat într-un suspin, mut şi înăbuşit.

Crezu nefericitul că se va sufoca, şi-şi duse mâinile la gât, în timp ce contempla hainele acelea, livid, încordat, cu ochii scoşi din orbite, cuprins de o asemenea groază, ca un osândit care-şi aşteaptă execuţia şi căruia i se aduce halatul pe care-l va purta la eşafod.

Căci ceea ce vedea acolo erau capa stacojie, pălăria în trei colţuri, vestonul de uniformă şi vesta cenuşie, pantalonii de mătase neagră, ciorapii albi, pantofii cu cataramă şi până şi bastonul, spada şi mănuşile mizerabilului de judecător... Ceea ce vedea acolo era halatul de execuţie al ruşinii sale, giulgiul onoarei sale, linţoliul norocului său!

Teribila puşcă era tot în acelaşi loc unde o lăsase navareza cu două ore în urmă...

Cumătrul Lucas făcu un salt de tigru şi puse mâna pe ea. Scotoci ţeava cu vergeaua puştii şi văzu că era încărcată. Se uită la cremene şi văzu că era la locul ei.

Se-ntoarse atunci înspre scara care ducea la odaia unde dormise atâţia ani cu doña Frasquita şi murmură surd:

— Acolo sunt!

Făcu deci un pas în direcţia aceea, dar se opri numai- decât ca să privească în jurul său şi să vadă dacă nu cumva îl observa cineva...

— Nimeni ! îşi spuse în gând. Numai Dumnezeu, şi El... a dorit asta !

După ce pronunţă astfel sentinţa, mai făcu un pas, când privirea sa rătăcită dădu peste un plic care se afla pe masă...

Cum il văzu, se aruncă asupra lui şi-l apucă cu unghiile, toate acestea într-o secundă.

Hârtia aceea era numirea nepotului doñei Frasquita, semnată de don Eugenio de Zuniga y Ponce de Leon !

— Asta a fost preţul vânzării! îşi zise cumătrul Lucas, băgându-şi hârtia în gură pentru a-şi înăbuşi strigătele şi a-şi potoli turbarea... întotdeauna am bănuit că-şi iubeşte familia mai mult decât pe mine! Ah! N-am avut copii!... Iată cauza tuturor relelor!

Şi nefericitul fu iarăşi pe punctul de a izbucni în plâns.
Se înfurie însă din nou şi făcu un gest teribil, ca şi cum ar fi vrut să-nsemne : „Să mergem sus !“ Şi începu să urce scara sprijinindu-se într-o mână, cu puşca în cealaltă şi cu hîrtia infamă între dinţi.

Ca o confirmare a bănuielilor sale întemeiate, ajun- gând aproape de uşa dormitorului (care era închisă), văzu câteva raze de lumină care se strecurau prin crăpăturile uşi şi prin gaura cheii.

— Acolo sunt! spuse din nou, şi se opri o clipă, ca pentru a înghiţi şi acea nouă pilulă amară.

Apoi urcă mai departe... până ce ajunse chiar la uşa dormitorului.
Înăuntru nu se auzea nici un zgomot.

— Dacă n-o fi nimeni ? îi şopti speranţa cu timiditate.
Dar, chiar în momentul acela, nefericitul auzi tuse în odaie...

Era tusea pe jumătate astmatică a judecătorului!

Nu mai încăpea nici o îndoială! Nu mai rămăsese nici o scândură salvatoare în naufragiul acela!

Morarul zâmbi în întuneric într-un chip inspăimântător. Cum de nu strălucesc în întunecimi asemenea fulgere? Ce e tot focul furtunilor pe lângă cel ce arde uneori în inimile oamenilor?

Totuşi, cumătrul Lucas (al cărui suflet era o furtună), începu să se liniştească de îndată ce auzi tuşea duşmanului său...

Adevărul îi făcea mai puţin rău decât îndoială. După cum chiar el îi spusese în după-amiaza aceea doñei Frasquita, din clipa în care avea să piardă singura credinţă, care era viaţa sufletului său, începea să se transforme într-un om nou.

La fel ca maurul din Veneţia (cu care l-am mai comparatatunci cînd i-am descris caracterul), dezamăgirea ucidea în el, dintr-o singură lovitură, toată dragostea, preschimbându-i numaidecât felul de a fi şi făcându-l să vadă lumea ca pe o regiune ciudată în care ar fi ajuns chiar atunci. Singura deosebire consta în faptul că Lucas era, prin temperament, mai puţin tragic, mai puţin auster şi mai egoist decât smintitul ucigaş al Desdemonei.

Lucru ciudat, dar caracteristic unor astfel de situaţii!

Îndoiala, adică speranţa (care în cazul de faţă este unul şi acelaşi lucru), îl făcu să se întristeze din nou pentru o clipă...

— Dacă m-am înşelat? Dacă tuşea o fi fost cumva a Frasquitei ?

În zbuciumul nenorocirii sale, uitase de hainele judecătorului, întinse aproape de vatră; uitase că poarta morii era deschisă; că citise confirmarea josniciei lui don Eugenio de Zuniga...

Se ghemui deci pe vine şi privi prin gaura cheii, tremurând din pricina îndoielii şi a neliniştii.

Raza vizuală nu izbutea să descopere decât o mică porţiune triunghiulară, la căpătâiul patului... Dar tocmai în acel mic triunghi se vedea o margine a pernelor şi pe ele, odihnind, capul judecătorului!

Un nou râs diabolic contractă obrazul morarului.

S-ar fi spus că începea să fie din nou fericit...

— Sunt stăpân pe adevăr!... Acuma să chibzuim! murmură, ridicându-se liniştit.

Şi coborî scara cu aceeaşi hotărîre cu care urcase...

— Chestiunea e delicată... Trebuie să mă gândesc. Am timp suficent pentru toate... se gândea morarul pe când cobora.

Îndată ce ajunse în bucătărie, se aşeză în mijlocul ei şi-şi luă capul între mâini.

Rămase aşa mult timp, până când îl trezi din meditare o uşoară lovitură pe care o simţi în picior...

Era arma care-i alunecase de pe genunchi şi-i făcuse acel semn...

— Nu! Asta nu! murmură cumătrul Lucas, privind stăruitor puşca. Nu-mi convine! Toată lumea i-ar compătimi, iar pe mine m-ar spânzura! E vorba doar de-un judecător... şi-a omorî un judecător e ceva de neiertat în Spania! Ar spune că l-am ucis dintr-o gelozie neîntemeiată şi că apoi l-am dezbrăcat şi l-am băgat în pat... Ar mai spune că mi-am omorât nevasta pe-o simplă bănuială... Şi m-ar spânzura! Cu siguranţă că m-ar spânzura! În afară de asta, aş dovedi că am fost un om crud şi neîndemânatic, dacă la sfârşitul vieţii aş ajunge de mila lumii! Toţi ar râde de mine! Ar spune că nefericirea mea era foarte firească, fiindcă eu sunt cocoşat şi Frasquita atât de frumoasă! Nici vorbă! Nu! Ceea ce trebuie să fac e să mă răzbun şi-apoi să birui, să dispreţuiesc, să râd, să râd mult şi de toţi, făcând aşa ca nimeni să nu-şi mai poată bate joc vreodată de cocoaşa asta care-ar putea ajunge demnă de invidiat, dar care ar fi grotescă în funia spânzurătorii...

Aşa chibzui cumătrul Lucas, poate fără să-şi dea seama exact de ceea ce avea de gând să facă şi, în virtutea unui asemenea discurs, aşeză arma la locul ei şi începu să sc plimbe cu mâinile la spate şi capul aplecat înainte, ca şi cum şi-ar fi căutat răzbunarea pc jos, pe pământ, în josniciile lumii, într-o farsă ruşinoasă şi ridicolă pentru nevasta sa şi pentra judecător, în loc să caute aceeaşi răzbunare în justiţie, în duel, în iertare, în cer..., cum ar fi făcut-o în locul lui orice om cu o fire mai puţin răzvrătită, în faţa oricărei constrângeri din partea naturii, a societăţii sau a propriilor sale sentimente.

Deodată, ochii săi se opriră asupra hainelor judecătorului...

Apoi se opri şi el...

După aceea, înfăţişarea sa căpătă încetul cu încetul o expresie de bucurie, de voioşie şi de triumf, care nu se poate defini... până când, în cele din urmă, izbucni într-un râs grozav.... chiar aşa, un râs cu hohote, dar fără să facă vreun zgomot (ca să nu-l audă cei de sus), apucându-se cu mâinile de pântece ca să nu plesnească de râs, zguduindu-se tot ca un apucat şi fiind nevoit să se trântească în cele din urmă pe un scaun, până ce îi trecu acel acces de sarcastică bucurie. Era însuşi râsul Satanei.

De-abia se linişti puţin că începu să se dezbrace cu înfrigurată repeziciune, îşi aşeză toate câte-avea pe el pe aceleaşi scaune ocupate de hainele judecătorului; îşi puse îmbrăcămintea acestuia, de la pantofii cu cataramă, până la pălăria în trei colţuri; îşi încinse spada: se înfăşură în capa stacojie; apucă bastonul şi mănuşile şi ieşi din moară luând drumul spre oraş, clătinându-se aşa cum obişnuia să facă don Eugenio de Zuniga şi spunându-şi din când în când o frază care cuprindea în ea tot planul său.
— Şi nevasta judecătorului e frumoasă!