XIX Strigăte în pustiu

„Aţi fi fiind voi primari, dar şi eu mi-s din Archena! îşi spunea murcianul. Mâine dimineaţă am să trec să-l văd pe domnul episcop, ca măsură de prevedere şi am să-i povestesc tot ce mi s-a întâmplat în noaptea asta! Să fiu chemat cu atâta grabă şi stăruinţă, la o oră aşa de nepotrivită; să mi se spună să vin singur; să mi se pomenească de datoriile faţă de rege, de monede false, de vrăjitori şi stafii, ca să mi se toarne apoi două pahare cu vin şi să fiu trimis la culcare! Chestiunea e cât se poate de clară! Carduna a dus în sat instrucţiunile acelea trimise de judecător, şi, poate că la ora asta, judecătorul o și atacă pe Frasquita... Cine ştie dacă n-am să-l întâlnesc bătând la poarta morii! Cine ştie dacă n-am să dau este el chiar înăuntru!... Cine ştie!... Dar, ce spun? Să mă-ndoiesc de navareza mea? Oh, dar asta înseamnă să-l apăr pe Dumnezeu! E cu neputinţă ca ea... E cu neputinţă a Frasquita mea... E cu neputinţă!... Dar, ce tot spun? Oare există ceva cu neputinţă pe lumea asta? Nu s-a măritat cu mine, ea atât de frumoasă şi eu atât de urât?“ Şi făcând această ultimă reflecţie, bietul cocoşat se porni pe plâns...

Atunci opri măgăriţa ca să se liniştească; îşi şterse lacrimile; oftă adânc; scoase cele necesare fumatului; îşi răsuci o ţigară de tutun negru; luă apoi cremene, iască şi un amnar şi, după cîteva scăpărări, reuşi să-şi aprindă ţigara.

Chiar în momentul acela auzi zgomot de paşi pe drum, cam la o distanţă de două sute cincizeci de metri.

— Ce nesocotit sunt! spuse. Dacă între timp m-o fi căutând justiţia, mă dau singur de gol scăpărând din amnar!

Ascunse deci ţigara, se dădu jos de pe măgăriţă şi se ascunse în spatele ei.

Dar măgăriţa înţelese lucrurile cu totul altfel şi scoase un zbieret de mulţumire.

— Blestemat animal! exclamă cumătrul Lucas încercând să-i astupe botul cu mâinile.

Tocmai atunci răsună pe drum alt zbieret, în chip de răspuns politicos.

— Am dat-o dracului! continuă morarul. Bine mai spune proverbul: că cel mai mare rău pe lumea asta e să-ţi pui mintea cu animalele!

Şi, chibzuind aşa, se urcă din nou, îndemnă măgăriţa şi plecă puşcă în direcţia opusă locului de unde se auzise cel de-al doilea zbieret.

Cel mai ciudat lucru fu că, cel care călărea pe celălalt animal se sperie probabil de cumătrul Lucas tot aşa cum se speriase şi acesta de el. Spun aşa, pentru că şi acesta se depărtă de drum, temându-se fără îndoială ca nu cumva să dea peste un poliţai sau vreun răufăcător aflat în slujba lui don Eugenio şi o luă la fugă printre semănăturile de cealaltă parte a drumului.

În vremea aceasta, murcianul filozofa astfel:

— Ce noapte! Ce lume! Ce viaţă începând de-acum o oră! Poliţai transformaţi în codoşi; primari care conspiră împotriva onoarei mele; măgari care zbiară când nu e nevoie; iar aici, în piept, o inimă mizerabilă care a îndrăznit să se-ndoiască de femeia cea mai nobilă lăsată de Dumnezeu pe pământ! Oh! Doamne, Dumnezeul meu ! Fă să ajung mai repede acasă şi s-o găsesc acolo pe Frasquita mea.

Merse mai departe trecând peste semănături şi hăţişuri, până când, în sfârşit, cam pe la unsprezece noaptea ajunse fără nici un incident la poarta cea mare a morii...

Dar, nenorocire! Poarta morii era deschisă!