XVII Un primar de ţară

Domnul Juan Lopez, care atât în viaţa lui particulară, cât şi în calitate de primar era tirania, cruzimea şi îngâmfarea personificată (când se adresa inferiorilor săi), binevoia totuşi ca la orele acelea, după ce rezolvase afacerile oficiale şi cele ale fermei sale şi-i dăduse nevestei bătaia de fiecare zi, să bea un urcior de vin în tovărăşia secretarului său şi a paracliserului, operaţie care se afla intr-un stadiu destul de înaintat, când se prezentă morarul înaintea lui.

— Noroc, cumetre Lucas! îi spuse, scărpinându-se în cap pentru a găsi o minciună. Cum stai cu sănătatea? Ei, secretare, ce mai aştepţi, toarnă-i un pahar de vin cumătrului Lucas! Şi doña Frasquita? Tot aşa de frumoasă e? N-am mai văzut-o de mult! Dar ce bine merge acuma moara! Pâinea de secară pare de grâu de cea mai bună calitate! Aşadar... hai... Ia loc şi odihneşte-te, că doar, mulţumesc lui Dumnezeu, n-avem de ce ne grăbi.

Din partea mea, naiba s-o ia de grabă! răspunse cumătrul Lucas, care până atunci nu deschisese gura, dar ale cărui bănuieli erau tot mai puternice, văzând primirea prietenoasă care i se făcea, după ordinul acela atât de teribil şi de grabnic.

— Apoi, atunci, cumetre Lucas, continuă primarul, pentru că nu ai nici o grabă, ai să dormi în noaptea asta aici şi mâine în zori o să vedem şi de mica noastră afacere...

— Îmi pare bine... răspunse cumătrul Lucas cu o ironie şi o prefăcătorie cu nimic mai prejos de diplomaţia domnului Juan Lopez. Pentru că chestiunea nu-i urgentă... voi petrece noaptea aici.

— Nici urgentă, nici periculoasă pentru dumneata, adăugă primarul, înşelat de către acel pe care credea că-l înşală. Poţi să fii complet liniştit. Ascultă, Tonuelo... Ia de aici sacul ăsta, ca să stea cumătrul Lucas.

— Atunci... să mai bem ! exclamă morarul, aşezându-se.

— Ia de-aici ! spuse primarul, întinzînslu-i paharul plin.

— Se află în mâini bune... începe dumneata.

— Atunci în sănătatea dumitale! spuse domnul Juan Lopez, dând peste cap jumătate din pahar.

— Şi-ntr-a dumitale... domnule primar, spuse cumătrul Lucas golind cealaltă jumătate.

— Ia să vedem, Manuela! strigă primarul-ţăran. Spune-i stăpânei tale că cumătrul Lucas rămâne să doarmă aici. Să-i pună o pernă în hambar...

— Ei, aş... Nici gând de-aşa ceva! Eu dorm împărăteşte şi-n fân.

— Dar ştii că noi avem şi perne...

— Vă cred! Dar, de ce vreţi să deranjez toată familia? Mi-am luat mantaua cu mine...

— Cum vrei dumneata, Manuela! Spune-i stăpânei tale să n-o mai pună...

— Ceea ce vă rog să-mi îngăduiţi, continuă cumătrul Lucas, căscând îngrozitor de tare, e să mă culc imediat. Noaptea trecută am avut atâta de măcinat, că n-am închis ochii pân-acuma...

—De acord! răspunse măreţ primarul. Poţi să te retragi când vrei.

— Cred că e timpul să ne retragem şi noi, spuse şi paracliserul, apropiindu-se de urciorul de vin ca să vadă ce mai rămăsese. Trebuie să fie zece sau aproape zece.

— Zece fără un sfert... anunţă secretarul, după ce turnă în pahare restul de vin care mai rămăsese pentru noaptea aceea.

— Atunci, la culcare, domnilor! exclamă gazda, dând peste cap partea sa.

— Pe mâine, adăugă morarul, bându-şi şi el vinul.

— Aşteaptă să ţi se facă lumină... Tonuelo! Condu-l pe cumătrul Lucas în şură...

— Pe aici, cumetre Lucas! spuse Tonuelo, luând cu el urciorul, sperând să mai găsească în el câteva picături.

— Pe mâine, dac-o vrea Dumnezeu, adăugă paracliserul, după ce scursese ultimele picături din toate paharele.

Şi plecă împleticindu-se şi cântând vesel De profundis.[14]

— Aşa că, domnule... îi spuse primarul secretarului său când rămaseră singuri, cumătrul Lucas n-a bănuit nimic. Putem să ne culcăm liniştiţi şi... să-i fie de binei judecătorului!