VIII Omul cu tricorn

Era ora două după-amiază, într-o zi de octombrie.

Clopotul catedralei batea de vecernie, ceea ce voia să însemne că toate personalităţile oraşului terminaseră de mâncat.

Canonicii se îndreptau spre corul catedralei, iar mirenii spre alcovurile lor ca să-şi facă siesta, mai ales acei care, din motive de serviciu — bunăoară, funcţionarii de stat — îşi petrecuseră toată dimineaţa muncind.

Era deci foarte curios ca la ora aceea, nepotrivită mai ales pentru plimbare — căci era încă prea cald — să iasă din oraş, pe jos şi urmat de un singur poliţai, distinsul judecător [8]al oraşului, care nu putea fi confundat cu nici o altă persoană, nici ziua, nici noaptea, atât din pricina enormei sale pălării cu trei colţuri şi a elegantei sale cape stacojii, cât şi pentru extraordinarul său aer grotesc...

Sunt multe persoane care ar putea vorbi în deplină cunoştinţă de cauză despre capa stacojie şi despre pălăria în trei colţuri. Noi, printre acestea, la fel ca toţi cei născuţi în oraşul acela către sfârşitul domniei lui Don Fernando al VII-lea, ne amintim să fi văzut, atârnate de un cui — unică podoabă a acelui perete dărăpănat în turnul ruinat al casei unde a locuit înălţimea-sa (turn destinat pe atunci jocurilor copilăreşti ale nepoţilor săi) — acele două obiecte învechite, capa şi pălăria — pălăria cea neagră deasupra, iar capa stacojie dedesubt — formând un fel de spectru al Absolutismului, de linţoliu al Judecătorului, un fel de caricatură retrospectivă a puterii sale, pictată în cărbune şi ocru roşu, ca atâtea altele, de către adepţii constituţiei de la 1837 care ne adunam acolo; un fel — în sfârşit — de sperietoare de ciori, care în alte vremuri fusese sperietoare de oameni și de care azi mi-e puţin teamă pentru că am contribuit la batjocorirea ei, plimbând-o prin acel oraş istoric, în zilele de Cişlegi, în vârful unei perii rotunde de homar, sau ca travesti ridicol pentru idiotul care făcea să râdă atât de mult plebea... ! Sărman principiu al autorităţii! În halul ăsta te-am terfelit chiar noi care, astăzi, te invocăm atâta !

În ceea ce priveşte aerul grotesc al domnului judecător, acesta se datora faptului (aşa se spune) că era adus de spate... mai adus decât cumătrul Lucas... era aproape cocoşat, ca să-i spunem pe nume; de statură mai puţin decât mijlocie; slăbănog; veşnic suferind; cu picioarele strâmbe şi cu un fel de a călca sui generis (clătinându-se dintr-o parte într-alta şi din faţă în spate), care poate fi descris doar folosind absurda formulă, că părea şchiop de ambele picioare. În schimb (adaugă versiunea clasică), avea o figură regulată, cu toate că destul de zbârcită din pricina lipsei totale de dinţi şi măsele; avea pielea măslinie, ca toţi cei din Castilia; ochi mari şi negri, în care fulgerau mânia, despotismul şi desfrâul, trăsături fine şi mobile, care nu purtau pecetea îndrăznelii personale, dar vădeau o răutate vicleană în stare de orice, şi un anumit aer satisfăcut, pe jumătate aristocratic, pe jumătate libertin, care dovedeau că omul acela fusese amabil şi pe placul femeilor în îndepărtata sa tinereţe, în ciuda picioarelor strâmbe şi a cocoaşei.

Don Eugenio de Zuñiga y Ponce de León (căci acesta era numele domniei-sale), se născuse la Madrid, dintr-o familie ilustră; avea acum aproape cincizeci şi cinci de ani şi era de patru ani judecător în oraşul de care ne ocupăm, unde se şi căsătorise la puţină vreme după venirea sa, cu preaînsemnata doamnă despre care vă vom vorbi mai târziu.

Ciorapii lui Don Eugenio (unica parte din îmbrăcămintea sa care, în afară de pantofi, se putea vedea de sub marea capă stacojie) erau albi, iar pantofii negri aveau cataramă de aur. Dar de îndată ce căldura câmpului îl obligă să-şi desfacă pelerina, se văzu că purta o cravată mare de batist; vestă lungă de serj, de culoarea turturelei, brodată cu multe crenguţe verzi; pantaloni scurţi şi negri de mătase; un veston enorm din acelaşi material cu vesta; sabie cu garda de oţel; baston cu ciucuri şi o respectabilă pereche de mănuşi din piele de căprioară galben-deschis pe care nu şi le punea niciodată şi pe care le ţinea în chip de sceptru.

Poliţaiul, care mergea la douăzeci de paşi în spatele judecătorului, se numea Garduna [9] şi era întruchiparea fidelă a numelui său. Slab, foarte sprinten, uitându-se, în timp ce mergea, când la dreapta, când la stingă, când înainte, când înapoi; cu gâtul lung, faţa mică şi respingătoare şi cu două mâini ca nişte mănunchiuri de bice, părea o iscoadă în căutarea criminalilor, frânghia care avea să-i lege şi instrumentul cu care trebuiau să fie pedepsiţi, toate acestea la un loc.

Primul judecător care-şi aruncă privirea asupra lui îi spuse fără alte comentarii: „Tu vei fi poliţaiul meu apropiat...”Şi îndeplinise această funcţie pe lângă patru judecători...

Avea patruzeci şi opt de ani şi purta o pălărie în trei colţuri, mult mai mică decât a stăpînului său (căci, repetăm, pălăria acestuia din urmă era cu totul ieşită din comun), capă neagră la fel cu ciorapii şi cu tot restul îmbrăcăminţii, baston fără ciucuri şi, drept spadă, un fel de ţepuşă.

Sperietoarea aceea neagră părea umbra arătosului său stăpân.