VII Temelia fericirii

Morarul şi morăriţa se iubeau nebuneşte, e adevărat, şi s-ar fi părut chiar că ea îl iubeşte mai mult decât el pe ea, cu toate că el era atât de urât şi ea atât de frumoasă. Spun asta pentru că doña Frasquita obişnuia să fie geloasă şi să-i ceară socoteală cumătrului Lucas când acesta întârzia mai mult la oraş sau prin satele unde se ducea după grâu, în vreme ce cumătrul Lucas privea cu ochi buni atenţiile cu care o înconjurau pe doña Frasquita domnii care veneau în vizită la moară; se mîndrea şi se bucura că plăcea tuturora aşa cum îi plăcea şi lui; şi, cu toate că-şi dădea seama că în fundul inimilor câţiva dintre ei îl invidiau şi că o doreau pe Frasquita ca nişte muritori de rând ce erau şi că ar fi dat orice ca să fi fost mai puţin cinstită, o lăsa zile-ntregi singură, fără cea mai mică grijă şi niciodată nu o întreba, la întoarcere, ce făcuse şi nici cine venise în vizită în timpul absenţei lui...

Asta nu însemna însă că dragostea lui Lucas era mai puţin puternică decât a doñei Frasquita. Doar că el avea mai multă încredere în virtutea ei decât ea în cinstea Iui; el o întrecea în puterea de pătrundere şi ştia până la ce punct era iubit şi cât se respecta femeia lui pe ea însăşi; şi toate acestea pentru că Lucas era un om dintr-o bucată, ca personajele lui Shakespeare, cu sentimente puţine, dar statornice; neşovăielnic; care credea în ceva sau dacă nu, murea; care iubea sau omora; care nu admitea nici o gradaţie, nici o trecere între fericirea supremă şi uciderea ei.
Era, în sfârşit, un Otelo al Murciei, cu espadrile şi bască, în actul I al unei eventuale tragedii...

Dar de unde ideile acestea lugubre intr-un vodevil atât de vesel? De ce fulgerele acestea profetice într-o atmosferă atât de senină ? De unde aceste atitudini melodramatice intr-un tablou de gen ?

O să aflaţi îndată. [7]