Și Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată?

Dar!... cât a ținut masa, cu fruntea-nseninată

Măria sa pe Despot zâmbind l-a ascultat...

Era cu Vodă-n față la masă așezat,

Plăcut, isteț la vorbă, purtând mărirea-n sine

Sub haina spaniolească ce-l prinde-atât de bine!

Încât, zău, de m-ai crede, maicuță, între noi,

Adevăratul Vodă părea dintre-amândoi

El, Despot!... Lângă dânsul, la spate, în picioare

Sta Toma, vel-paharnic, ținând două ulcioare

Din care-i dregea singur vin dulce în pahar,

Făcând turcești talâmuri, cât poate un bulgar.

Dar spune-mi: Doamna, Doamna era și ea voioasă?

Voioasă, fericită, la față luminoasă,

Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat

Și pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat.

De lume și... de tine?

Și cum să nu-l admire?

El ne-a făcut de viața-i o lungă povestire,

O halima întreagă și plină de minuni

Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni.

Ne-a spus a sale lupte și trecerile sale

Prin câmpuri sângeroase, prin curți imperiale,

Când simplu om de oaste, când prinț adevărat,

Recunoscut de Carol, augustul împărat.

Apoi ne-a spus de țărmuri scăldate-n aer cald

Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald

Și au fructe de aur, și zile-n veci frumoase,

Și nopți de încântare ca ziua luminoase.

Ah! ce să-ți zic, maicuță?... Mesenii încântați

Rămas-au, ascultându-l, flămânzi și însetați,

Atât era de vie și de atrăgătoare

Vorbirea lui!

Nepoată, aș pune o prinsoare

Că dintre toți mesenii cel mai cu drag răpit

Ai fost tu, Anicuța.

Eu?

Tu... vezi? te-ai roșit...

Ascultă-mă, copilă: Tu ești o dulce floare

Ce n-a văzut sub ceruri decât zile cu soare

Și nici măcar visează de zilele cu nori

Amare, furtunoase, cumplite pentru flori.

Alină, înfrânează a ta închipuire,

C-ades ne rătăcește a inimii pornire

Și când, din fermecare cercăm să revenim,

În brațele durerii cuprinse ne găsim.

Nu zic că Despot este om rău... Doamne ferește!

El e creștin, se-nchină, pe Dumnezeu slăvește

Și mie totdeauna mâna-mi sărută, dar,

Ca să nu-ți fie lipsă dumnezeiescul har,

Gândește, copiliță cu blândă inimioară,

Că pasărea ce cântă e pasăre ce zboară.

Străin e Despot...

Despot?... ah! maică, nu-i străin.

E văr cu Doamna noastră, e conte palatin,

E cavaler de aur, e prinț de la Elada,

Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada

Și de al meu părinte, iubit... într-un cuvânt,

El e oaspele nostru ș-un oaspe... știi că-i sfânt.

Sfânt, sfânt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie,

Cu fată mare-n casă asemene-ospeție.

Dar visul...

Ce s-aude? ce zgomot?

Unde?

Jos.

Privește ici în curte.

Ce?

O mulțime mare

Se uită-n fund spre poartă cu spaimă și mirare.

Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt?

Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt?

El vine și tot crește... dar e un om călare...

Ce văd?... e însuși Despot!... Ah! Doamne, sare, sare

Chiar peste zidul curții!...

Sărmanul!... s-a zdrobit?

Ba nicidecum.

Nu?

Iată-l... în loc el a oprit

Fugarul alb de spume și, vesel, cu mândrie,

Se-nchină-n dreapta,-n stânga, la toți zâmbind, și... mie!

Ah! pare că-i un rege!

Fugi, dragă, din ferești.

Nu stă o fată mare în ochii bărbătești.

Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! —

Să juri că-i Sfântul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste!

Na, oameni buni! Voi astăzi să beți în cinstea mea,

Și-n sănătatea Doamnei să beți!

Vom bea, vom bea,

Ura!

Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă.

Hai în camara noastră.

Ba, vină lângă masă.