Ce vesel a fi Vodă când teafăr m-a vedea!

A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mâna Fevroniei.)

Cum bate-inima mea!

De ce-i atâta lume în curte adunată?

Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată,

O iapă tunisiană ce-n fugă pân-acum

A dus pe ceea lume vro zece oameni.

Cum?

Ș-ai îndrăznit?...

Mai bine era s-arăt sfială

Decât să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală?

Ș-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoși

Când sunt cu-nduioșire priviți de ochi frumoși?

Și cum, prin ce cuvinte aș spune a mea fală

Văzându-te prezentă la lupta-mi triumfală

Atunci când mii de oameni stăteau cu ochi deschis

Să mă privească-n curte ucis de-un cal?

Ucis!

Ferește, Doamne sfinte!

În Spania, se spune

Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune

Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta

O dată pe an numai, ș-atunci soarele sta

Pe cer ca s-o admire, uitând de a lui cale,

Și mii de flori frumoase ieșeau pe-a Vegăi vale,

Și inimile-n sânuri ca ele înfloreau.

Și maurii în lupte sub ochii săi mureau

Crezând că merg în raiul lui Mahomed, ferice...

O altă Lindă Raiă, de la ferești, de aice

S-au arătat azi mie, ș-atunci când te-am zărit,

Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simțit.

Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!

Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.