Iată-l!

Despot?

Despot!

Un bizantin!

Un grec!... Ce! oare-n țară nu crește decât spin?

Ce! tot pământul nostru e în așa sterpire,

Și neamul nostru ager e în așa-njosire

Cât pe moșia noastră să nu găsim un pom

Și pentru tronul țării să nu găsim un om!

Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ți-am greșit noi ție

Ca un boier de-ai țării, un moldovan să vie

C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici

Ca domn, cum se aruncă pomana la calici!

Rușine, fărdelege, batjocură, trădare!

Minți, Tomșo!

O! Moțoace, mă jur: păcatul mare

Că n-ai intrat, bătrâne, de viu chiar în mormânt

C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvânt!

Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ți răspundă

De răul care-n țară prin greci o să pătrundă?

Tu aiurești, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,

Când vi-l aduc pe Despot și domn eu vi-l propun.

Mi-e inima amară precum îți e și ție

De a vedea Moldova un cuib de anarhie

În care tot smintitul se crede-un om prădat

Când vede tronul țării de altul ocupat.

Mi-e inima atinsă de-a morții grea lovire

De a vedea Moldova un câmp de jefuire

Pe care toți aleargă turbați, neodihniți,

Ca să ajungă tronul din care-s îmbrânciți.

Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,

Căci inima lor stearpă cu cârtița e rudă,

Și toți vecinii, dușmani acestei mândre țări,

Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,

Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie

Ce-aduce lor pieire și țării calicie.

Destul!... vreau pace-n țară domnind sub cer senin,

Și iată de ce, Tomșo, propun un domn străin.

Cuvântul tău, Moțoace, mai rău te osândește,

El laudă străinul și neamul tău hulește!

Viteze Tomșa!... Despot, de tine-aici respins,

Respectă tulburarea din sufletu-ți aprins,

Și-n tine el admiră virtutea strămoșească

Ce vrea coroana țării pe-o frunte românească,

Dar dacă prin mânie acum n-ai fi orbit,

De-ai fi, cum se cuvine, cu gândul liniștit,

Ai înțelege, Tomșa, că naștere și nume

Sunt jocuri de-ale soartei care domnește-n lume.

Nu, Tomșa, nu e locul ce face pe-un bărbat

Străin sau fiu al țării, om rău sau lăudat,

Căci omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie,

În suflet poartă lumea întreagă drept moșie!

Nu, Tomșa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin

Acel care dorește la toți noroc deplin

Și care pentru țara ce l-a priimit cu bine

E gata să jertfească tot sângele din sine.

Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,

Ce-nfinge-n rana țării cuțitul otrăvit!

Străin este acela ce, orice nume poartă,

Nu-i pasă de-a lui țară chiar de-ar vedea-o moartă!

Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,

Ci Lăpușneanu, dușman acestui drag pământ!

Jos Lăpușneanu!

Moarte hainului!

Sfârșească

Și viața-i și domnia!

Și Despot să trăiască!

Dar, dar!

Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta!

Boieri, recunoștința...

Recunoștința ta?

Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credință

În vorbele-ți viclene ș-a ta recunoștință

Când tu, chiar văr cu Doamna, fățarnic ca un hoț,

Vrei să răstorni din culme pe ea și pe-al ei soț?

A! șarpe, vrei să luneci sub mantia domnească?

În lături!

Lăpușneanu a vrut să m-otrăvească!

În cupa lui perfidă eu moartea am băut

Și, făr-a mea ispită, de mult aș fi pierdut.

El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară!

El zice: piară Despot!...! eu, Lăpușneanu piară!

Se va-mplini cuvântu-ți, poporul e cu noi.

Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi!

Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră.

Să dați seama de dânsa!

Ești dar în contra noastră?

Boieri, Tomșa ne lasă... El are-ntru nimic

Lui Vodă să ne vândă.

Pribeag cu suflet mic!...

Românul viețuiește și moare, când se jură,

Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.

Învață de la dânșii a fi român de poți.

Boieri! gândiți la muma ce v-a născut pe toți!