Da!... frate precum Abel și Cain!... A! tu crezi

Că mi-i fugi din mână ca apa?... și nu vezi

Că palidă-mi e fruntea și scurtă răsuflarea

Sub viforul ce naște în mine răzbunarea?

A lui Moțoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,

Alăture cu tine să steie pe tron, sus?

Îți trebuie-alianță de rigi... mi-ai spus tu mie,

Tu ce-ai avut drept sceptru un băț de calicie?

Aș râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc

Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moțoc...

O! grec, atât de mare-i a lui deșertăciune

Cât își admiră umbra când soarele apune

Și crede, când o vede lungită pe pământ,

Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...

Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina

Și-n loc de-a ta mândrie ți-i măsura tu vina,

Ș-atunce vei pricepe cât ești tu de pitic.

Nimic ai fost!... și iarăși prin mine-i fi nimic!