Moțoc șade pe gânduri cu fața nourată?

Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.

Hmm!... Vornice Moțoace, ești trist, posomorât.

De viață, de putere, de lume ți-ai urât?

Viața trece, puterea trece, și lumea trece;

Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.

Mâhnirea-i oaspe dușman ce trebuie-alungat.

Ea-i parte femeiască, tu ești încă bărbat.

Spancioc, unde mi-e Tomșa?

Nu știu.

Tu, Stroici, răspunde,

Unde-i Tomșa?

N-am știre.

Ba știți!... El este unde

Ar trebui cu toții să fim, de mai avem

În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.

Nu știți unde e Tomșa? Nu? dar cine vă crede?

Voi știți, o știți ca mine, că Tomșa se repede

Acuma spre Suceava cu partizanii săi

Și cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.

Știți că viteazul Tomșa, român cu preștiință,

A spus de mult că Despot nu-i țării de priință

Și vine să-l răstoarne!... sunteți chiar pregătiți,

Și însă voi, ca mine, vă faceți că nu știți!

Moțoace, cunoști multe!... iar dacă Tomșa vine,

Gândești că bine face?

Da, da! el face bine

Căci Despot pe toți răii din culme-a întrecut!

Chiar cerul, ca pământul, răbdarea și-a pierdut.

Cum?... tu ne grăiești astfel?... tu, care-odinioară

Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,

Pe Ana, și-mpreună să-i urci pe tron?

Spancioc,

În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.

Am fost orbit de ură în contra tiraniei

Ș-aprins ca totdeauna de dragostea moșiei...

Acest fățarnic, Despot, amar ne-a înșelat

Și-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,

Că-i om cu două fețe: în suflet poartă ură

Și dulcea dezmierdare în ochi-i și pe gură.

Așa-i!... el avea miere pe buza lui, și noi

Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi.

Proști!... am crezut că-i matcă de stup, și deodată

Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.

E trântorul în faguri?... afară el din stup!

E lupu-n stâna țării?... pe lup, zavozi, pe lup!

Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,

Să-mpingem spre capcană jigania turbată,

Și Despot de la sine în ea va fi condus.

Așa e scris acelui ce cată tot pe sus.

Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?

Mărirea să-l înece în valurile sale!

A! bine zicea Tomșa, dar nu l-am ascultat.

Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!

El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căință,

Vroința omenirii la simpla lui vroință.

Și-i mândru cu boierii! și, vai, nepăsător

De țară, de oștime, de lege, de popor!

Căci a umplut moșia de lifte blestemate

Și de năravuri rele, hidoase, desfrânate.

El, lacom, seacă țara!... el, grec nerușinat,

Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,

Și în disprețul legii, credința lui profană

Din paraclis făcut-a capelă luterană.

Semeață fărdelege!... O! cum nu vă treziți,

Răzbunătoare umbre a domnilor măriți,

Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,

Tiranul să dispară în hăul nimicirii!

Moțoace! lasă morții și cheamă pe cei vii.

Cine-i strechiatul Despot, îl știm precum îl știi;

Un grec trecând prin ițe ca sprintena suveică,

Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.

Dar ce facem cu dânsul?

Ce facem?

Dar.

Ce faci

Când cântă cucuveuca pe casă?

O alung.

Taci!

Boierii și breslașii la Curte se adună...

Ostași români și străini se așează în rânduri dincolo de arcade.)