Învins!... de cer și oameni lăsat în părăsire!...

Și Lăpușneanu vine asupră-mi cu oștire,

Și toți vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,

Și țara-i în răscoală, și-s singur!... Crunt destin!

Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!

Ce vifor aprig după o zi încântătoare!

O! deșteptare aspră din cel mai splendid vis!...

Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!

Ș-acum nu văd în juru-mi decât deșertăciune,

Sub mantia regală văd numai goliciune!...

Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziți
Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriți
Și-mi par că-s o ruină pe care buhna țipă
Și timpul odihnește bătrâna lui aripă...
Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis

Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.

Eu orb, dorind lumina, eu mic, râvnind mărimea,

Făr-a vedea abisul, văzui numai nălțimea.

Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,

Dar m-a atras adâncul ș-acum iată-mă-n fund!...

Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumești,

Căci cerul ține frâul voinței omenești,

Și nu-i nimic al nostru decât mormântul rece,

Și el ca noi devine un putregai ce trece!

Ce-am fost când dintre oameni, ieșind, am rupt eu rândul?

Culegător de umbră cu mâna și cu gândul!

Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!

Ce-oi fi?... un pumn de țărnă pe-o scândură de brad!

Deci pentru ce răbdare când cupa-i deșertată?

Ce-mi face-un rest de viață când viața-i condamnată?

Mișelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.

Cu brațul lui de sine-și el e liberator.

Dar ce zic?... Nalță spada, Despot!... Un om ca tine

A nu pieri în luptă este-a pieri-n rușine.

Decât în cartea țării să las o neagră pată

Mai bine cu-al meu sânge s-o văd azi inundată.

Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sânt.

Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormânt!...