Măria-ta!

Ce este?

Poporu-n agonie,

Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie

Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.

Ce glas aud?

Orașul întreg, măria-ta,

Expiră în durerea morții... Trei luni de luptă,

De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă

Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;

Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.

Pe uliți, pe sub ziduri, o palidă grămadă

Cu țărna sângerată s-a prefăcut plămadă.

Bisericile-s pline de morți și de copii,

Femeile-s vădane și casele pustii.

O! Doamne, fie-ți milă... Suceava în ruină

Cade-n genunchi, ca mine, se roagă și se-nchină.

Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...

E Ana.(Ridicându-i vălul.) Tu ești, Ană?... te văd cu ochii mei!

Măria-ta...

Speranța în cale-mi iar răsare! (Anei.)

Ești tu, copilă scumpă, ființă de-adorare?

O! Doamne!

Tu?... ah! cerul tot e îndurător,

Căci îmi trimite-un înger iubit și iubitor

Ca să lumine umbra în care eu dispar

Când soarta mă azvârle deșertului amar...

O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!

Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,

Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...

Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!

O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.

Suceava, te gândește, e plină de morminte.

Solia mea e sacră, și eu acuma sânt

În astă-oră solemnă străină de pământ.

Străină fii de lume, de cer și de lumină,

Dar tu în veci de mine nu poți a fi străină.

O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,

Cum te-a răpit el mie și eu lui te răpesc.

Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soție...

Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,

Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,

Că uit ș-a mea ființă și chiar pe Dumnezeu!

Dar!... uită tot pe lume în ora deșteptării;

Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.

Tu, singura speranță a mea pe-acest pământ,

Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.

O! Despot, sunt răpită de farmecul simțirii...

Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,

Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind

Și mintea mea în umbră se pierde rătăcind...

În munți, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,

Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,

Mi-am înălțat gândirea la cer, la Dumnezeu...

Și Dumnezeu și îngeri aveau toți chipul tău!

O! scumpa mea!

Și moartă în floarea tinereții,

Afară din cuprinsul ș-al inimii ș-al vieții,

Am vrut să fug de mine, ș-aice am fugit,

Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,

Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,

N-a vrut moartea de mine!

Nu! te-a lăsat ea mie

Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,

Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.

El?

El! căci ține firul cumplitei mele soarte.

Tu, fiica lui, poți astăzi a-mi da viață sau moarte!

Eu?

Tu!

Ah! tot voi face cu dor neobosit,

Chiar de ți-a fi norocul cu viața mea plătit.

În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată,

Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.

O! scumpa mea soție!

O! Despot, scumpul meu!

A! cine de-acum poate să ne despartă?