DESPOT, ANA (se arată în fund, în negru, și acoperită pe obraz cu un văl)
ANA
(uimită)
Măria-ta!
DESPOT
(tresărind)
Ce este?
ANA
Poporu-n agonie,
Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie
Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.
DESPOT
(în parte)
Ce glas aud?
ANA
Orașul întreg, măria-ta,
Expiră în durerea morții... Trei luni de luptă,
De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă
Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;
Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.
Pe uliți, pe sub ziduri, o palidă grămadă
Cu țărna sângerată s-a prefăcut plămadă.
Bisericile-s pline de morți și de copii,
Femeile-s vădane și casele pustii.
O! Doamne, fie-ți milă... Suceava în ruină
Cade-n genunchi, ca mine, se roagă și se-nchină.
(Îngenunchează.)
DESPOT
(în parte)
Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...
E Ana.(Ridicându-i vălul.) Tu ești, Ană?... te văd cu ochii mei!
ANA
(confuză)
Măria-ta...
DESPOT
(în parte, fericit)
Speranța în cale-mi iar răsare! (Anei.)
Ești tu, copilă scumpă, ființă de-adorare?
ANA
(în parte)
O! Doamne!
DESPOT
Tu?... ah! cerul tot e îndurător,
Căci îmi trimite-un înger iubit și iubitor
Ca să lumine umbra în care eu dispar
Când soarta mă azvârle deșertului amar...
(Ana se depărtează uimită de Despot.)
O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!
Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,
Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...
Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!
ANA
O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.
Suceava, te gândește, e plină de morminte.
Solia mea e sacră, și eu acuma sânt
În astă-oră solemnă străină de pământ.
DESPOT
Străină fii de lume, de cer și de lumină,
Dar tu în veci de mine nu poți a fi străină.
(Ana ridică ochii la cer.)
O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,
Cum te-a răpit el mie și eu lui te răpesc.
(O strânge la piept cu exaltare.)
Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soție...
ANA
Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,
Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,
Că uit ș-a mea ființă și chiar pe Dumnezeu!
DESPOT
Dar!... uită tot pe lume în ora deșteptării;
Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.
Tu, singura speranță a mea pe-acest pământ,
Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.
(Ana se luptă cu simțirile sale.)
ANA
O! Despot, sunt răpită de farmecul simțirii...
Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,
Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind
Și mintea mea în umbră se pierde rătăcind...
În munți, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,
Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,
Mi-am înălțat gândirea la cer, la Dumnezeu...
Și Dumnezeu și îngeri aveau toți chipul tău!
DESPOT
(dezmierdător)
O! scumpa mea!
ANA
Și moartă în floarea tinereții,
Afară din cuprinsul ș-al inimii ș-al vieții,
Am vrut să fug de mine, ș-aice am fugit,
Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,
Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,
N-a vrut moartea de mine!
DESPOT
Nu! te-a lăsat ea mie
Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,
Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.
ANA
El?
DESPOT
El! căci ține firul cumplitei mele soarte.
Tu, fiica lui, poți astăzi a-mi da viață sau moarte!
ANA
(veselă)
Eu?
DESPOT
Tu!
ANA
Ah! tot voi face cu dor neobosit,
Chiar de ți-a fi norocul cu viața mea plătit.
În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată,
Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.
(Carmina se arată pe pragul ușii din stânga.)
DESPOT
(strângând-o la sân)
O! scumpa mea soție!
ANA
(fericită)
O! Despot, scumpul meu!
DESPOT
A! cine de-acum poate să ne despartă?