Alăture cu dânșii se vede-o altă turmă

Sub crivățul năprasnic, ce inima le curmă,

Turmă de robi, goi, vineți, de boale gârboviți,

La trista exilare de soartă osândiți.

Ei merg tâmpiți sub biciul restriștei nemiloase,

Pătrunși de ghiața iemii și-a morții pân-la oase,

Și astfel suferința mult oarbă și nedreaptă

Au pus copiii noștri cu ei pe-aceeași treaptă,

Cât nu poți a distinge din toți suferitorii

Nici care sunt învinșii, nici care-nvingătorii.

Ei bine, -n astă țeară, ce suntem noi?, și cine

Au îndrăznit s-arunce în noi cu-așa rușine,

Ca să videm mărirea căzută-n îngiosire

Și eroismul sacru plătit cu umilire?

Cum? dup-atâția secoli de oarbă-ntunecime,

Ostașii României cu suflete sublime

Aprins-au luminosul al reînvierii soare,

Ca el să ni-i arate în sdremți umilitoare?

Cum? domnul și oșteanul, cum? țeara și țăranul

Înfruntă greul, moartea, pun în genunchi dușmanul.

Ca-n ziua re-nturnării, armata-nvingătoare

Să par-o pată neagră pe-a țării sărbătoare?

Ah! dacă sunt nemernici, ce văd cu nepăsare

Româna demnitate lovită-așa de tare,

Eu n-oi comite crima de-a zice prin tăcere:

„Dispreț pentru bravură! dispreț pentru durere!”

Eu ce-am cântat eroii, cu care niciodată

Pe fruntea României n-am suferit o pată,

Nu pot, când văd eroul că mâna și-o întinde,

Să stăpânesc revolta ce-n sufletu-mi s-aprinde.

Nu pot să stau în pace, când văd cu oțerire

Batgiocura infamă pe biata omenire!