Plugul blestemat

Vecină cu moșia bogată și domnească

Se-ntinde o câmpie mănoasă, răzeșească,

Pe care o pândește avanul domnitor

Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător.

El vrea ca să-și cârpească hlamida aurită

Cu zdreanța sărăcimii de veacuri moștenită.

Dar nu vrea răzeșimea să-i vândă-al său ogor,

Căci e legat prin sânge pământul de popor.

Nu vrea? răcnește vodă... Prostimea întețită

Ridică azi din țărnă ființa-i umilită

Și îndrăznește-a-și pune vroința-n fața mea?

Să afle dar ce-i vrerea atunci când domnul vrea!”

A doua zi o ceată de mulți neferi călare,

Înconjurând pe vodă, pășesc peste hotare,

Și ca să tragă-o brazdă, aduc un mare plug,

Unealtă de răpire cu șase boi în jug...

Câmpia năvălită lucește verde-n soare,

Dar un fior pătrunde în orice fir și floare.

Și via ciocârlie cântarea și-a curmat,

Și zarea se-nvelește c-un nor întunecat.

Din capătul câmpiei începe plugul rece

Să tragă brazda neagră pe locul unde trece

Și pajiștea atinsă geme ne-ncetat

De-a fi-njumătățită prin fierul blestemat.

Văzduhul se răsună de strigăte de ură

Și plugul lasă-n urmă-i în verdea bătătură

O rană lungă, largă, din care amărât

Se-nalță-n cer blestemul pământului răpit.

Și tot înaintează plugarii... când deodată

O falnică româncă în cale se arată,

Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ștergar

Și c-un pruncuț la sânu-i, pășind măreț și rar.

Ea vine și în față cu boii se oprește,

Din ochi aruncă fulgeri, apoi așa grăiește:

Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoșesc?

A! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,

Na!... zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă,

Ca să rămâie-n lume pomină ucigașă.

Ea zice și depune odoru-i lângă boi.

Minune!... Cei din frunte, plăvanii amândoi,

Cu ochi plini de blândețe pe dânsul capul pleacă,

Îl mirosă; el râde și ei nu vor să treacă.

În lături! strigă vodă, și glasu-i răgușit

Se pare de păcatu-i în piept înădușit.

Iar falnica româncă pe sânu-i alb crucește

A sale brațe albe, obrazu-și dezvelește

Ș-adaugă-n glas tare: Mai bine mort de mic

Decât s-ajungă-n lume prin tine un calic.

Da! trage brazda, fiară, și-ngroapă laolaltă,

Alăture cu pruncul, mândria ta înaltă!

Năprasnic atunci vodă c-un bici cumplit de foc

Lovește-n boi să-i mâie, dar boii stau pe loc

Ș-acoperă copilul cu-o caldă înfășare

Prin aburii ce iesă din deasa lor suflare.

Și ciocârlia-ncepe cântările-a-și urma,

Și mama în uimire începe-a lăcrima.

Muiere! strigă vodă turbat, schimbat în fiară.

Pieri deci și tu pe brazdă, și țâncul fraged piară!

Nebun, el se repede, dar n-a făcut doi pași,

Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași.

Și iată că s-aude un glas de răzbunare,

Și iată că se vede o gloată-n fuga mare

Venind cum vine zmeul pe aripă de vânt,

Cu-o falcă sus în ceruri și alta pe pământ.

Răzeșii sunt, răzeșii!... fugiți, pieriți cu toții.

Păcatul vă ajunge, neferi și domni, voi, hoții!

Răzeșii în urgie s-apropie de voi

Ca să vă puie-n juguri, să dați plugul napoi.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dispar în clipă hoții, și zarea se deschide,

Și gloata strigă: Oarba!... și copilașul râde.

12 oct. 1888

Share on Twitter Share on Facebook