Voi, ce cătați defecte în scrierile mele

Și intonați fanfare când constatați în ele

Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par

Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,

Voi, care vă dați truda de-a șterge de pe lume

Tot lucrul de o viață întreagă ș-al meu nume,

De ce atâta râvnă ș-atâtea opintiri

Ca să aflați în mine a voastre însușiri?

Poetul care cântă natura-n înflorire,

Simțirea omenească, a Patriei mărire,

Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit

Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?

Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate

De a schimba în crime a sale mici păcate?...

O! critici buni de fașă, poeți în șapte luni,

Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.

Oricare păsărică își are ciripirea,

Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,

Nălțând un imn la ceruri prin alte imnuri mii

Ș-adăugând o notă l-a lumii armonii.

Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,

Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,

Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc

În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.

E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.

La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.

Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,

Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!