SCENA VII

KIULAFOGLU, ZOIȚA, IORGU

IORGU: Bonjour, cucoană Zoiță; bonjour, cucoane Agamemnon; de mult nu am avut norocire să vă văd.

KIULAFOGLU: Kalimera sas, monsu de Rosmarinoviți.

IORGU: Îmi pare curios să ne întâlnim așa de rar, mai ales că ședem tot într-o casă.

KIULAFOGLU: Neski; ma țe fațe cocona d-tale? senatosa-i?...

IORGU (în parte): Ducă-s-ar pe pustii! (Tare.) Îi cam zaifă, drăguța!

ZOIȚA: Zaifă?... ce are?

IORGU: A răgușit.

KIULAFOGLU: A! poli me kakofeni!... Parca esti gata se iesi?... unde te duți?

IORGU: Mă duc să iau o lojie pe deseară la Teatrul Național.

KIULAFOGLU: Ha, ha, ha... la teatro moldovenesco!... Nu-ți e mila se dai parale dezeaba, ca se vezi niste baieți care nu stiu niți se vorbesca macar... si se asculți niste piese ca vai de ele?

IORGU: Dac-ar judeca toți ca d-ta, domnule, apoi teatrul național nu s-ar putea întemeia niciodată în țară; dar, slavă Domnului! sunt persoane care știu să prețuiască greutățile unei scene începătoare ca a noastră; care nu se rușinează de a merge să vadă piese naționale și care, în sfârșit, iertând greșelile actorilor, îi încurajează și le dau ajutorul cuviincios... Acele persoane sunt vrednice de toată lauda, și teatrul național le va fi totdeauna recunoscător.

KIULAFOGLU: Stiu che eu nu am curazi ca se mergo se casco patru țeasuri pentru hatirul patriotismosmului.

IORGU: Cât pentru d-ta, domnule, teatrul național te lasă-n pace să faci ce ți-a plăcea; cu astă condiție însă, ca și d-ta să-i dai pace ca să-și urmeze cariera, cum poate, și să nu-l critici cu ochii închiși.

ZOIȚA (trecând între amândoi): Lăsați, vă rog, vorba teatrului, că iar o să-ncepeți a vă sfădi.

KIULAFOGLU: Bine ziți, psihi mu. Lipon, monsu Rosmarinoviți, ma inchino cu plecațune... ma duc si eu se ma imbraco. Ela, Zoița mu.

(Iese prin stânga).

(Iorgu se face că iese pe ușa din fund; și când vede că Kiulafoglu a ieșit, se întoarce iute pe scenă și oprește pe Zoița.)