În scurtele răstimpuri când soarele declină

Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,

E un moment de pace în care, plictisiți,

Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.

Atunci zărește ochiul minunile din basme,

Acele legioane de tainice fantasme

Care-ntre zi și noapte apar în loc oprite

Cu mantii lungi și albe de-a lungul învelite.

Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,

Călcând cu pași gigantici pe urme mai mărunte!

Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,

Dar râul îl cunoaște și scade-a sale valuri,

Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.

Și astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă

Pân' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,

Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat,

Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat,

E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.

El e de peste Milcov pribeag misterios.

Toți care știu de dânsul spun multe, dar șoptind,

Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,

Deși-i place să crească sirepe herghelii,

Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,

Intrând în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,

A prins pe hanul Mârza din fuga cu arcanul;

Iar Ștefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,

I-a zis: "Ursane frate! să-ți faci ochirea roată,

Și cât îi vedea zare, a ta să fie toată!"*

De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei

Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumețul intră, zice: "Bine-am găsit, Ursane!..."

Un aspru glas răspunde: "Bine-ai venit, moș Dane!

Ce vânt te-aduse-aice?"

"Vânt rău și de jelire!

Ne calc' păgânii, frate, și țara-i la pieire!"

Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.

Dan zice: "De pe munte venit-am să te ieu,

Să mergem".

"Dar! să mergem!" adaugă Ursan

Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.

Apoi un corn apucă și buciumă în vânt.