Deodată se aude un tropot pe pământ,

Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,

Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,

Zburând o herghelie de armăsari zmeioși,

Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioși,

Și-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.

Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,

Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocnește

Și ca un șarpe negru prin aer se-nvârtește.

Ursan le-aține calea și caii stau în loc.

Apoi către voinicul ce poartă busuioc

El zice: Fulga! prinde-mi pe murgul cel țintat,

Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat!

Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?

Tu să rămâi aice ca să-mi păzești averea.

Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura!

Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,

Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă

Ca pe strujanul verde un caier de matase.

El are glas puternic în gură rumeoară

Și mers cu legănare de gingașă fecioară.

Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,

Purtând la brâu un paloș și pe grumaji o salbă,

Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?

Iar când pe sub altița cămășii înfirată

Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,

Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,

Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...

Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.

Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț

Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,

Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povățuiele:

Moș Dane! tu cu-a tale și eu cu ale mele!

Sirepul o zărește, ridică narea-n vânt,

Încruntă ochiul, bate copita de pământ,

Zburlește coama, saltă, în lături se izbește;

Dar Fulga zvârle lațul, de gât îl arcănește

Și repede ca gândul, s-aruncă ușurel,

Îi pune mâna-n coamă și-ncalecă pe el.

Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,

Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare

Și-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul

S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...

Dar când steluța lunii apare viu la lume,

Copila se întoarce cu murgul alb de spume

Și zice: Iată calul! El știe-acum de frâu

Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brâu.

Ursan cu drag răspunde: Aibi parte de noroc!

Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,

Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...

Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.