Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă

Lui Albert se închină și pleacă la război.

Pe loc batrânul Cârja în cale-i vrând să iasă,

De lângă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi.

Ei vin călări în grabă, aprinși de răzbunare,

S-apropie; iar Cârja, zburând în fuga mare,

În fața lui Toporski s-oprește ș-astfel zice:

Toporski! din doi unul e scris să piară-aice!

Ori tu, ori eu; sus pala, și vin la lupta dreapta!

Cârja! raspunde leahul, ai minte înțeleaptă,

Dar inima nebună. Eu te cunosc pe tine,

Ești leu năprasnic, însa și tu mă știi pe mine,

Căci în mai multe randuri luptat-am înainte,

Pe când aveam braț verde și inimă fierbinte.

Nici tu, vechiul meu dușman, nu m-ai învins pe mine,

Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.

Ce dar n-am putut face în focul tinereții,

Putea-vom face oare sub iarna bătrâneții?

O! Cârja, barbe albe purtam acum noi doi,

Și lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.

Privește! alții, tineri, stau împrejurul meu.

Demni adversari acelor de pe-mprejurul tău.

Al lor acum e rândul, frate. Noi, veteranii,

Șoimi învechiți, deoparte să stam, privind șoimanii.

Vin cole lângă mine, și nu fii dușman mie,

Căci vârsta între oameni stinge-orice dușmănie!

Răspunde-atunce Cârja: Toporski, ai dreptate,

Ades e rece pieptul, și inima tot bate!

Apoi, mărindu-și pasul, el strigă la ai săi:

La luptă, voi, șoimanii, la luptă, feții mei!

La luptă! strigă însuși Toporski-n mare glas,

Și amândoi bătrânii deoparte s-au retras.

Pe loc ambele cete aprins electrizate

Scot paloșele-n soare c-un freamăt de oțel.

Ochirile prin aer se-ntampină-ncruntate,

Căci fiecare-alege un dușman pentru el.

Plecând apoi cu toții, strâng fraiele, dau pinteni,

În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni,

Și zbor pe-aripa urii, cu-avântul de nalucă,

Și intră ceata-n ceată si-n luptă se apucă.

Pământul ropotește sub tropot de copite,

Văzduhul strălucește de arme ascuțite,

Iar paloșele albe ciocninduse-n loviri

Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zăngăniri.

În clipă cad sub ele, străpunși, scăldați în sânge,

Iarmeric Mazovitul, ce-n doua părți se frânge,

Și Buhtea pârcalabul, cu-o largă brazdă-n piept,

Si tânărul Cozjatic, lipsit de brațul drept.

Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul sau avânt,

Precum un vier de codru, se-nainta prin gloată

Și sabia-mprejuru-i făcea o largă roată

Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.

Cădeau victime multe sub arma ce zbura!

Și Grodeck în turbare pe rând le număra,

Calcând tot înainte pe victimele sale.

Când, iată, din mulțime apare drept în cale

Balaur de la Galu, ce poarta ușurel

O ghioagă monstruoasa, cu dinții de oțel.

Grodeck repede spada-i în pieptul lui Balaur!

Sângele curge! Pieptul greu muge ca un taur,

Dar ghioaga se abate! sub crunta-i lovitură

Zbor crierii lui Grodeck, și dinții toți din gură;

Iar leahul, clada moartă, greu cade pe pamânt,

Ne-ndeplinind în viață grozavu-i jurământ.

Coman, de la Comana, cu Velcea, șarpe iute,

Privesc din depărtare cum vine și cum saltă

Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,

C-un voinicel subțire ca trestia de baltă.

Cine să fie oare cel căpitan frumos?

E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios .

Vânat de soi e, frate?

        E pui de palatin!

        Aține-te dar, Velceo.

        Comane, mă ațin.

Și amândoi la pândă se pun în a lui cale,

Coman cu brațe goale, și Velcea cu o coasă.

Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă;

Venea voiosul Biela pe câmpul cel de jale,

Si pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,

Tăind în carne vie, făcea ochiuri deșarte.

Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuiește,

Și calu-mpuns la glezne din fuga poticnește,

Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan

Îl zvârle peste capu-i în pieptul lui Coman.

Bine veniși la mine! îi zise urieșul,

Și-n brațele-i de schijă, râznd, grozav îl strânge,

Cât pieptul îi zdrobește și oasele îi frânge,

Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leșul

Gorow si Zablotowski combat delaolaltă

Cu Stroe Vlad, hotnogul, si cu șoltuzul Dalta.

Umăr de umăr, coastă de coastă, om și cal

Se strâng, se prind cu ură în cleștet infernal,

Voind a se absoarbe de pe a lumii fata

Cu partea lor de soare, cu partea lor de viata.

Si sangele din piepturi, din frunti mereu se scurge

Si pe sub cai de-a lungul el galgaie si curge.

Crancena lupta! Moartea deasupra se arata,

Face un semn, alege, si clestetul deodata

La semnu-i se desprinde, lasand pe camp sa cada

Gorow si Zablotowski, amici, a mortii prada!

Iar caii lor, ca dansii nedespartiti, cu dor,

Se duc nebuni prin lagar, chemand stapanii lor.

Glence din Pocutia sub Udrea se doboara.

Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoara,

Strigand în desperare: Ah! zece morti mai bine

Decat o viata lunga si zile cu rusine!

Corbaci reteaza capul baronului Huminski,

Ciolpan apuca-n brate-i pe junele Tenczynski

Si merge de-l depune lui Stefan la picioare,

Apoi se-ntoarce iute la noua vanatoare.

Zbalos pe-un cal de campuri, Negrea pe-un cal de munte

Se intalnesc cu ochii s-alearga sa se-nfrunte.

Izbindu-se-n multime cu-avant spaimantator,

Crunt se lovesc din fuga cu paloșele lor.

Lovire fulgerândă și leahului fatală!

El cade jos! În mână-i se frânge a sa pală,

Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: Frate Zbalos,

Pe-un om căzut nu-mi place să cadă al meu paloș.

Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.

Ar fi păcat sa piară un bun viteaz ca tine!

A zis, calu-și întoarce și-n gloată se repede,

Lasând în urmă-i leahul; iar Cârja, care-l vede,

Îi striga de departe: Ani mulți, Negreo, nepoate!

Brațul ce nu dă moarte când poate, multe poate!

Si glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,

Ciuntită, risipită și-n tabăra-alungată,

Fugind cum fuge spaima lipsită de rușine

Și simte mândrul Cârja o mare valfă-n sine.

Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosită,

Șoptește vărsând lacrimi: O! soartă mult cumplită!

Eu, tare-odinioară, vechi arbor al Lehiei,

Pierdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!

Iata-ma-nvins! O! Carja, de-acum sunt robul tau!

Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfantul Dumnezeu!

Cand un popor de oameni se-nchina tie, mie,

Un tu, s-un eu, Toporski, nu cade în robie!

Asa graieste Carja, batranul intelept,

Si, singur, merge vesel la Stefan, domnul drept,

Ce-i zice: Ani multi, Carja! tu fala mi-ai facut!

Ca tine fie-ti neamul viteaz si priceput!

Apoi catre ostimea pe langa el ramasa:

Acum e randul nostru, boieri, copii din casa!

Sa dam zorul din urma, cumplitul nostru zor,

Ce trece si rastoarna ca trasnet razbitor.

Dati vant armelor voastre! pe cai, si dupa mine!

Precum un card de vulturi din sferele senine

Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,

Românii, duși de Ștefan, în lagăr se izbesc!

Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,

Nici șanț, nici zid de care, nici deasă călărime,

Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, asta e na clipă

Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risipă.

Fug leșii, fug cruciații și fuge însuși craiul!

Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;

Iar tabăra leșească un lung pustiu rămâne

Sub apriga furtună a cetelor române!

Când suflă vântul toamnei prin codrii veșteziți,

Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiți,

Și crengile căzute, și frunzele uscate

Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.