Gonise vântul nopții furtunile cerești,

Lăsând acuma rândul furtunii omenești,

Și soarele-n splendoare din neguri răsărise,

Părea că vrea s-admire pe acel ce se fălise

Că lumea îngrozită, privind spre răsăsrit,

Vedea-va-n loc de soare al său chip strălucit!

El primblă ochi de aur pe tabăra leșească

Superbă!... împrejuru-i având ca s-o-ntărească

Un lung ocol de care legate strâns cu lanțuri,

Ocol armat cu tunuri și-nconjurat cu șanțuri.

Armata e-n picioare! Puternica armată,

Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,

Ocupă după șanțuri al taberei câmp nalt,

Stând gata să respingă românii din asalt.

Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,

Ca trestiile dese din bălți când suflă vântul.

În aer zbor nechezuri, comenzi răsunătoare,

Și caii-n neastâmpăr frământă-n loc pământul.

Iar Albert, mândrul rege, în mijloc pe-o nălțime,

Privește cu-ngâmfare frumoasa lui oștime.

Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,

El are lângă dânsul un grup strălucitor

De palatini, de hatmani sleiți pe caii lor,

Și steagul înainte-i cu semne suverane.

La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare

În pâlcuri și în cete pe câmp orânduită,

Și fiecare ceată de luptă pregătită

C-un tun cu șapte țevii, purtat pe roți ușoare.

Hotnogi numiți de Ștefan comandă călărașii,

Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.

Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,

De-a țării boierime și de copii din casă.

Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,

În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,

În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,

Ca brațul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,

Și pe deasupra-i steagul, amenințând furtuna,

Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.

Precum doi nori pe ceruri stau față-ntunecoși

Și merg unul spre altul, dând fulgeri luminoși,

Armatele dușmane, crunt-amenințătoare,

Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.

Și litfii și românii privesc în nerăbdare

Unii la rege, alții la domn, și fiecare,

Dorind, pândind semnalul războiului... Deodată

Ștefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată.

Ura!... trei pâlcuri dese de cei mai buni arcași,

Plecând, pe câmp se-nșiră în grupe de hărțași.

Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneți,

Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeți

Ce vâjâie-n desimea scadroanelor leșești

Și prind răsad de moarte în piepturi omenești.

Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,

S-aprind, scoțând pe gură mortală detunare,

Și mulți dintre arcașii departe-naintați

Cad morți, scăldați în sânge, de glonțuri fulgerați.

Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,

Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,

Cercând s-atragă leșii din tabără afară.

Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară!

Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.

Nu vrea, nu îndrăznește să iasă-n câmp, la gol.

Vom merge noi la dânșii! românul domn răspunde,

În tabări lănțuite știm noi cum se pătrunde.

Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,

Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,

Făcându-vă cu mine părtași la zi de fală.

În dușmanii Moldovei acu să-ntrați năvală

Cum intră leu-n turme și paloșul în coaste!

Pe loc semeții Coste și Boldur, capi de oaste,

S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând:

La foc, copii! și grabnic plecat-au alergând.

Vuiește aprig câmpul și armele răsună,

Și tunurile crunte ca tunete detună.

O grindină de glonțuri fatală,-ucigătoare,

În cetele române duc moarte-ngrozitoare;

Dar ele, ne-ngrozite, făr-a-nceta de loc,

Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.

Mulți le rămân în urmă, rupți, morți, căzuți pe brânci!

Ei zbor ș-ajung în număr la șanțurile-adânci.

Năval cu toți în lagăr, năval! oastea răcnește.

Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește!

Și toți s-aruncă-n șanțuri, dau unii peste alți,

Cei mici, ușori, în grabă s-acață de cei nalți,

Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,

Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,

Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,

Și printre mii de săbii și mii de archebuze

Ce-i taie și-i răstoarnă în șanțuri, fărâmați,

Ei pun picioru-n lagăr, puternicii bărbați!

Zadarnic Ceremișii, dosiți pe după care,

Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,

Românii, de-ai lor dușmani deprinși a-și bate joc,

Într-înșii dau izbire cu-o aprigă turbare,

Îi pun sub coasa morții, în tabără-i resping,

Și, grabnic, care, tunuri în șanțuri le împing,

Și fac podișuri late cu trupuri sângeroase

Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.

Atunce craiul zice: O! frate Sigismund!

Zărești tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund?

Dar! Sigismund răspunde; zăresc o biată turmă.

Nici unul însă teafăr nu-și va călca pe urmă!

Nici unul viu, nici unul! zic leșii împrejur.

Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,

Se duce să avânte armata cea crăiască

Și cu românii aprigi în piept să se lovească.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascuțite,

Scadroanele în zgomot de tropot sunător

Se mișcă, saltă-n copce; apoi, luându-și zbor,

Cu lancele plecate la fugă-s repezite.

Dar Costea și cu Boldur, tovarăși de izbândă,

Ținând în frâu avântul românilor semeți,

Le strigă: Stați aice! toți după cai, la pândă,

Să trageți țintă-n litfe o ploaie de săgeți!

Și cum veneau grămadă scadroanele sonore,

Descalecă arcașii, gătesc arcele lor,

Trag, strunele vibrează, sunând zbârnâitoare,

Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor

Și intră prin scadroane cu-o aspră vâjâiire,

Ducând cu ele groază, durere și pieire.

Întregi șiruri de oameni, din fugă săgetați,

Se pleacă morți pe coame, cad grabnic răsturnați.

Mulți cai zac lângă dânșii și mulți, atinși la nări,

Fug, târâind cadavre cu un picior în scări.

Dar Herbor Lucasiewitz răcnește: Înainte!

Și lungile scadroane-nainte merg grămadă,

Păn ce topor cu lance și buzdugan cu spadă

S-ating în zângănire sub soarele fierbinte.

Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,

Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roși

Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleștase,

Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroși,

Sărind, urlând ca fiare, mușcându-se scrâșnind,

Rupând, lovind orbește, dând moarte și murind!

Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,

Clădind movili de leșuri sub zdravănul topor.

Și coasa neobosită, și harnica secure

Zburau abătând caii sub călăreții lor.

Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea

Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau,

Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,

Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.

Dar și lehimea cruntă făcea pârtii grozave,

În cetele române trecând ca prin troian.

Bravi, ne-mpăcați, teribili, sub armele lor brave

Curgea o dâră lungă de sânge pământean.

Deodată prin oștime o veste a trecut:

Herbor sub buzduganul lui Boldur a căzut!

Herbor e mort! Stau leșii pătrunși, încremeniți,

Scot șoapte îngrozite, prin ranguri răzlețiți,

Pierd cumpătul, pierd capul, zvârl armele-n văzduh,

Dau dosul, și fug iute, goniți de-al spaimei duh.

Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,

Suspină: „O! Toporski, o! veteran cărunte!

Privește, fug mișeii! fug toți, fug mic și mare!

De-acum în tine singur e singura-mi sperare!