În mijlocul pădurii este-o poiană lungă

Și largă ce foiește de oameni ca un roi.

La capătu-i din dreapta ea prelungește-o strungă

Prin care ostășimea curge ca un șuvoi.

Ea intră în poiană și se așează-n rânduri,

Privind la o colibă de ramuri de stejar

În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri

Stă pe genunchi, se-nchină în față c-un altar.

Deodată o lumină fantastic izbucnește

Din zece nalți mesteceni cu fruntea-nflăcărată.

Coliba se deschide, umbra se scoală, crește

Și splendid maiestoasă la oaste se arată!

Un lung fior pătrunde mulțimea-n admirare.

Toți zic: E Ștefan! Ștefan!

Dar! Ștefan e cel Mare!

Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbați,

Ca muntele Ceahlăul prin munții din Carpați!

El întrunește-n sine o triplă maiestate:

Acea care o dau anii la conștiinți curate,

Acea care răsfrânge a tronului splendoare

Ș-acea întipărită de faima-nvingătoare.

Timpul i-a pus coroană de-argint, țara, de aur,

Și gloria măreață i-a pus cununi de laur.

Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite

Nepieritoare sarcini de fapte strălucite,

Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povară,

Căci dragostea moșiei, ca sfânta primăvară,

În sânu-i înflorește și îl întinerește

Pentru salvarea țării, când țara pătimește.

Erou plin de lumină, el e menit în lume

Pe secolul ce-l vede să sape al său nume

Și să răspândă raze pe secoli viitori,

Precum un soare splendid ce sparge deșii nori.

Ființă de-o natură gigantică, divină,

El e de-acei la care istoria se-nchină,

De-acei care prin lume, sub pașii lor, cât merg

Las urme uriașe ce-n veci nu se mai șterg,

A cărora legendă departe mult se-ntinde

Și-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.

Măreț, în a sa umbră un timp întreg dispare,

Căci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi mare!

În mijlocul poienei el se înaintează,

Se urcă pe movilă și astfel cuvântează:

Români din toată țara! Boieri, vechi căpitani,

Și voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,

Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână ²⁷⁹ ,

Mi-a pus pe cap coroana și buzduganu-n mână.

Prin cel Atotputernic ce apele încheagă

Păstrat-am până astăzi coroana mea întreagă

Și buzduganul teafăr, deși pe mulți dușmani

I-a doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani!

Dușmani din fundul lumii, păgâni, dușmani vecini,

Și, cine-ar putea crede!... chiar dușmani frați, creștini!

Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,

Care-mprejurul țării, precum un cârd de corbi,

Stau gata s-o sfâșie... dar n-a vrut Dumnezeu,

N-a vrut Moldova, țara vitează, n-am vrut eu!...

Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul

I-am frânt!... Maniac tătarul și Matias Corvinul

I-am frânt!... Chiar pe sultanul Mehmet-.atin l-am frânt!

Ș-alți mulți care pierit-au ca pulberea în vânt.

Voi îi cunoașteți bine, vitejii mei oșteni,

Voi, pardoși de la Lipneț, vultani din Războieni,

Zimbri fioroși din codrii Racovei, aprigi zmei

Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Șchei.

Apărători ai crucii, voi îi cunoașteți bine,

Căci pentru-a lor risipă ați războit cu mine

Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă, vară,

Făcând din pieptul vostru un zid, hotar de țară,

Roșind cu-al vostru sânge fierbinte, plin de viață,

Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;

Stând vecinic în picioare, în veci neodihniți,

De arma, sora voastră, în veci nedezlipiți,

Fără copii, soție, o! dragii mei vultani,

Și-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani!

Ș-acum când armăsarii Osmanului mărit

Aruncă largi nechezuri din mândrul Răsărit,

Când Mohamed pe ceruri și-a azvârlit hangerul

Ce, ca o semilună, cutreieră tot cerul;

Când noi oprim cu pieptul furtuna păgânească,

Ferind de-a sale valuri amvona creștinească;

Acum, când toți creștinii, regi, domnitori, popoare,

Ar fi, ca frați de cruce, să-mpartă-același soare,

Priviți!... Pe cerul negru se-ntinde-un roș de sânge,

Din depărtare suflă un vânt ce geme, plânge

Și spune că în zare ard sate și orașe,

Că fiare fără nume ucid copii în fașe,

Că țara e-n nevoie, că mor români sub chinuri,

Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri!...

Și cine oare face această fărdelege?

Un domn vecin, prieten, un domn creștin, un rege!

Albert, craiul Lehiei!...

Albert, de cap ușor,

Făcut-a un vis mare de rege-nvingător,

Dar n-are el, sărmanul, așa de largă mână,

Să poată-n ea cuprinde o patrie română!

Nici a ajuns Moldova de râsul mișeliei

Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!

Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pământ,

Nime nu va deschide Moldovei un mormânt!

Cât vor călca dușmanii în țara de români,

Ei robi vor fi în țară, dar vecinic nu stăpâni!

Decât Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsă fie!

Decât o viață moartă, mai bine-o moarte vie!

Români din toată țara, boieri, vechi căpitani,

Voi toți ai mei tovarăși de patruzeci de ani!

Când Albert ne menește robie, rele soarte,

Răspundeți, ce se cade lui Albert?... Moarte, moarte!

Strigă poiana; Moarte! pădurea clocotește,

Ș-un soare roș în ceruri deodată se ivește.

Fie! le zice Ștefan, fie cum cereți voi...

La arme! și pe moarte! căci Domnul e cu noi!