O tânără pădure de ulmi și de stejari
Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.
Misterul și tăcerea în sânul ei domnesc,
Dar marginile sale sunt palid luminate
De flăcările triste ce pâlpâie în sate
Și veselele focuri din lagărul leșesc.
Prin arbori și prin ramuri, din vârfuri pân-în poale,
Din când în când lucește oțel de săbii goale
Și ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici,
Ce ard sub vălul nopții ca niște roși jăratici,
Căci ei s-ațint cu jale și se opresc cu ură
Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin,
Și tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură
Cu-al dușmanilor sânge să stingă-al țării chin.
Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurământ,
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oșteni:
Arcași de la Soroca, năprasnici orheieni,
Aprozi, copii din casă, curteni și lefecii,
Toți, oameni tari de vână și oțeliți în foc,
Deprinși a-și trăi traiul în timpi de voinicii
Ș-a da mâna cu moartea făr-a mișca din loc.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe brațele lor groase
Și-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu paloșul săpate, ce spun ș-aduc aminte
De lupte uriașe, de fapte glorioase!
Și-n viață-i fiecare și-au câștigat un nume,
O falnică poreclă, un titlu de strămoș:
Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoș,
Ursul și Pală-Dalbă, Grozan și Sparge-Lume!
Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minți,
Trecând în moștenire la fii de la părinți.
Lungiți pe mușchiul verde și domolind fugarii
Ce zburdă pe-ntuneric și desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de luptă și bucuroși de glumă
Astfel grăiesc:
Grozane! ce-o fi ziua de mâini?
O fi la unii mumă, o fi la alții ciumă,
Amară pentru litfe și dulce la români.
Amin! să deie Domnul!
"Va da, măi Pală-Dalbă!
Și-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă,
Unde-am văzut pe Ursul gonit de șase turci.
Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!
Va fi precum la Scheie, unde-ați văzut în silă
Maghiari schimbați în iepuri, ș-un Purice-n Movilă.
Va fi precum la Lipneț cu dumbrăvioara verde,
La Racova pe unde și azi turcul se pierde,
La Grumăzești, pe maluri, unde cazacul jură
Pe mine, chiar pe mine, m-a încrestat la gură!
Te-a încrestat păgânul, dar când el vru de viu
Înot să treacă Nistrul, o păți rău, fărtate,
Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate
Și l-ai trimis sub Nistru, să-și cate un sicriu.
Bine-i făcuși, Grozane! E scris în cele sfinte:
Chiar apele să fie vrăjmașilor morminte!
Așa e țara noastră!... e bună pentru vii,
Și pentru morți e bună.
De-aceea-n astă țară
Vecinii dau năvală cu sutele de mii.
Urând viața la dânșii, le place-aici să piară!
Le place, dar, Păune, și noi le facem placul.
Ei cred că-aici e raiul, ș-aici găsesc pe dracul.
Și cum să nu-l găsească urdiile nebune
Când Ștefan e-n picioare, când versul lui ne spune:
Ștefan, Ștefan, domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!
Din Suceava când el sare,
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare!
Brațul lui făr-încetare
Bate ordele tătare,
Bate cetele maghiare,
Bate leși din fuga mare,
Bate turci pe zmei călare
Și-i scutește de-ngropare!
Lumea-ntreagă stă-n mirare!
Țara-i mică, țara-i tare
Și vrăjmașul spor nu are!
Trăiască Ștefan-vodă!... Mulți dușmani vin la noi,
Dar cât vin de năprasnici, puțini fug înapoi.
Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă,
Și moartea le stă-n cale, și moartea le stă-n urmă.
De-aceea la Moldova vezi floare lângă floare.
E îngrășat pământul cu sânge.
Așa-i, frățioare;
Dar cresc bujorii mândri din sânge de român
Și pălămida neagră din sânge de păgân!
Sub cerul ce s-aprinde și-n clipă iar se stinge
Vărsând pe a lor fețe lumini fulgerătoare,
Așa grăiesc bărbații ce somnul nu-i atinge
În așteptarea vie a zilei viitoare.
Și poalele pădurii sunt palid luminate
De flăcările roșii ce pâlpâie în sate.
Și-n tabăra vecină orgia cea nebună
Ca marea depărtată vuiește sub furtună;
Iar în frunziș românii topoarele-și descântă
Și caii lor dezmiardă, și-n umbră vesel cântă:
Sunt român cu patru mâini,
Și am leacuri de păgâni:
De tătari am o săgeată,
De turci pala mea cea lată,
De litfeni un buzdugan
Și de unguri un arcan!