În revărsatul zilei, când nasc a vieții șoapte

Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,

Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă

Și somnul își destinde aripa somnoroasă,

Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,

Ce zice că pământul nu e destul de larg,

Și zboară fără sațiu, luându-și iute zborul,

Ca vântul și ca gândul, ca spaima și ca dorul.

El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună

Și piere într-un fulger cum piere vestea bună;

Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea

Clipiș, cum se strecoară prin oameni vestea rea!

Se duce calul Graur spre codrii de stejari

În care greu se luptă cu balaurii cei mari

Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;

Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume

Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,

Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.

El trece prin poiene cu tufe aurite

În care se alungă șopârle smălțuite

Și blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,

Având rubine-n pliscuri și ochii de smarald.

Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,

Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,

Și iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,

Se mișcă-n vălurele precum o apă verde.

El trece peste râuri ce curg necontenit

Ca zilele senine a celui fericit.

Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce,

În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.

Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,

Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,

Și de trei ori trei zile și nopți de trei ori trei

Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.

Și astfel tot pe cale, cu ochii țintă-n soare,

Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,

Ea pare și dispare, răpită de cal Graur,

Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.

Dar după multă trudă și mult amar de cale,

Odată cu amurgul ajunge într-o vale,

O vale înverzită ce se unește-n zare

Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.

Acolo calul Graur își încetează zborul,

Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,

Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal

Și merge de se pune pe-al mării verde mal,

Privind cu dor la raiul din fundul depărtat

Pe care se ridică al soarelui palat.

Pe unde-ți merge gândul, stăpâna mea iubită?

O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.

Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,

Zărești în depărtare cea insulă ferice

Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?

Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălțime,

Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,

Cu poarta de rubinuri și stâlpii de safiri?

Acolo-mpărățește frumos ursitul meu,

Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!

Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate

Să calce și pământul, și mările să-noate!

Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume

O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.

Cum zice, cum nechează...

Din marea cea profundă

O volvură se-nalță și iese-un cal în undă,

Cu ierburi și mărgeanuri având coama-mpletită,

Și solzi de-argint pe spate, și palmă sub copită.

Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,

Dar când e ca să plece și când se despărțește

De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă

Și-l cheamă drag pe nume și plânge c-o să-l piardă.

Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare

Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.

Și umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,

Și Graur se afundă în zarea nourată.