Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună

Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.

Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere

Nu tulbură în treacăt a nopții dulci mistere.

Albina doarme-ascunsă în macul adormit,

Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,

Și raza argintie din stele dezlipită

Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,

Se duce de aprinde văpăi tremurătoare

În albele șiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopții zboară?

Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară

Și merge drept la malul pârăului din vale?

Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,

Ea vine lângă apă, cu drag la ea privește

Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.

O! dalbă feerie! divină încântare!...

Rochița de pe umeri alunecă, dispare,

Și lumii se arată minunea cea mai rară,

Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!

Toți ochii de luceferi, de păsări și de flori,

Loviți ca de lumina rozatică din zori,

S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...

Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.

Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,

Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,

Lăsând ca să albească prin valul de cristal

Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.

Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,

Și trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,

Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,

Și nuferii se mișcă, bâtlanul se trezește,

Pădurea cântă imnuri, și luna amoroasă

Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă ușor

Și, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,

Pe sânul ei ud încă ea părul își adună,

Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,

Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde

În lină îngânare se clatină pe unde.