III

La întoarcerea mea din Englitera ¹² , unde misia mea avu o reușită satisfăcătoare, cerui audiență și mă prezentai îndată la palatul Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleon se găsea în cabinetul său împreună cu mareșalul Vaillant, ministrul de război, și mă primi cu bunătatea sa obișnuită, mă onoră cu darea sa de mână și mă invită să iau un scaun; apoi, adresânduse către bătrânul mareșal, îi zise:

— Domnule ministru, vei ști că am dăruit zece mii de puști ¹³ cu munițiile lor armatei române. Vei da ordinele necesare, pentru de a le ținea gata la dispoziția domnului A. care se însărcinează cu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofițeri instructori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principate îndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prințului Cuza. Mareșalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite și un ofițer superior cu cunoștințe de înaltă strategie? Apoi, adresându-se de-a dreptul la mine, îmi zise:

— Aveți în țară oameni capabili de a purta comanda unei armate întregi și de a pune Principatele în stare de apărare la caz de nevoie?

— Avem, răspunsei, puțini tineri care au făcut studii militare, dar cărora le lipsește practica, experiența.

— Nu e destul, replică mareșalul. Pre cât înțeleg, aveți elemente de buni șefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofițeri superiori, de generali.

— Pe cine socotiți, domnule ministru, să însărcinăm cu asemene misie? întrebă împăratul.

Mareșalul stătu pe gânduri, iar împăratul îmi făcu întrebare dacă cunoșteam vreunul din ofițerii superiori care ar primi să meargă în Principate?... Numii pe generalul Rose, unul din cei mai bravi și mai tineri militari, ajunși la un grad așa de nalt prin meritele lor.

— Rose? replică Maiestatea Sa zâmbind, îmi trebuiește mie; nu pot să vi-l dau.

— Rose? adăugă mareșalul, bravo! Văd că știți a alege, însă Rose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi a găsi un ofițer capabil pentru Principate și voi raporta îndată Maiestății Voastre.

Mareșalul se sculă, adunând într-un mare portofoliu mai multe hârtii de pe birou. Împăratul zise:

— Prea bine! Domnul A... se va adresa de acum de-a dreptul către d-voastră atât pentru arme cât și pentru ofițeri instructori.

— Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastră a cere o nouă grație în favoarea organizării armatei noastre.

— Care? întrebă Napoleon.

— Învoirea Maiestății Voastre de a se primi studenți români în școalele militare de la Saumur și de la Metz, precum și la școala politehnică, și a statului major.

La această propunere cam îndrăzneață mareșalul se întoarse repede spre mine, voind negreșit să facă o observare: însă împăratul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicând ministrului ca să ia notă de dânsa. Bătrânul mareșal se închină și ieși din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. Își aprinse o țigaretă și mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra? Mă grăbii a face în scurt istoricul audienței mele la lordul Malmersbury, ministrul Forign-Oficiului, și adăugai:

— Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia Maiestății Voastre în chestia Principatelor.

Napoleon mă ascultă cu atenție și curiozitate, apoi binevoi a mă felicita de rezultatul fericit ce obținusem și zise:

— Încât Franța și Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigură de a triumfa.

După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă în timp cât m-am găsit la Londra am observat vreun simptom de îngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria și Italia?

— Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei, mi-au părut preocupate de iminența unui război austro-italian. Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din partea Austriei, Franța ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit, Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă.

— Ai văzut pe lord Palmerston?

— Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizită lorzilor Clarendon și John Russel.

— Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?

— I-am lăsat în cele mai bune dispoziții pentru noi. Napoleon sună un timbru de argint. Șambelanul de serviciu intră și primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe contele Walewski. Pe urmă Maiestatea Sa, așezându-se lângă birou, mă întrebă dacă cunoșteam armia austriacă?... etc.

În sfârșit, împăratul se informă despre rămășițele arheologice ale romanilor în țările noastre precum: monumente, medalii, inscripții, urme de lagăre etc. și, aducând conversația asupra limbii noastre, mă invită să scriu o frază românească pe o coală de hârtie, pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei.

— Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cântec popular păstrat în România de pe timpul unchiului Maiestății Voastre, Napoleon I, și am scris:

Împăratul cunoștea acest cântec, căci la 1855 răposatul Ioan Voinescu, unul din exilații de la 1848, luându-l de la mine, îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glas depărtat din fundul Carpaților, care celebra legenda napoleoniană. Această a doua audiență ținu o jumătate de oră, în care m-am convins și mai mult de simțirile, pot zice, părintești ale împăratului pentru români; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmi zise cu multă bunătate:

— Știu că ai să pleci în curând la Turin. Observă, cât vei fi în Piemont, starea spiritelor, și când te-i întoarce la Paris, vină iar la Tiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale. Mă închinai respectuos și, întors la hotel, îmi făcui pregătirile de plecare în Italia.