A doua zi ei plecară

Și prin codri apucară,

Amândoi îmbrățișați,

Cu flori mândre-ncununați.

Dealuri multe ei suiră,

Multe dealuri coborâră,

Pân-în valea ce-nverzită,

De-un râu luciu răcorită.

Copilița-nveselea

Și din gură-așa grăia:

„Dragoș, Dragoș, frățioare,

Lasă ochii tăi să zboare

Peste dealuri și câmpii

Păscute de erghelii,

Peste văi, peste grădini

Unde zbor mii de albini,

Peste ape curgătoare

Și dumbrăvi răsunătoare.

Cât pământ tu vei videa,

E cuprins de zestrea mea!

Ș-acea dalbă de moșie

Toată-n veci a ta să fie,

Ca să fie-n veci scăpată

De o fiară-nfricoșată,

De un zimbru fioros

Care-o calcă-n sus și-n jos.”