Share on Twitter Share on Facebook

Muntele de foc

Legendă din Munții Apenini
Pe cei munți pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneție,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoți de moarte doisprezece

Stau în rond sub vântul rece

Care șuieră și trece!

Focul cerului s-aprinde,

Urmărit de groaznic tunet,

Și al munților răsunet

Printre văi adânci se-ntinde.

Hoții râd cu voie bună.

Șeful lor, purtând cunună,

Cântă astfel în furtună:

Varsă-n cupa mea de aur

Acest vin ce desfătează

Și mă-mbată, mă turbează,

Ca sângele roș pe taur.

Toarnă, drege tot aice,

Și când eu destul voi zice,

Pe-al meu cap trăsnetul pice!

Beți, voinici, până la moarte!

În ceas vesel de plăcere

Să uităm orice durere,

Orice chin a relei soarte.

Beți, copii, toți după mine

Și-nchinați cupele pline

L-a fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,

Munții urlă, Satan râde,

Iadul vesel se deschide

Și cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozește,

Omul brav benchetuiește

Ș-al lui suflet se-ntărește!

Tremure-se tot în lume

Cât va fierbe sânge-n mine!

Facă-și cruce și se-nchine

Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt brațul care frânge!

Eu sunt ochiul ce nu plânge!

Eu sunt gura ce bea sânge!

Abia zice, și deodată

Cade hoțul de pe munte,

Fulgerat, lovit în frunte

De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,

Limbi de pară albăstrele,

Ard pe locurile-acele!