Share on Twitter Share on Facebook

Pilotul

Contelui Cavur

Pe o noapte-ntunecoasă,

Pe o mare furtunoasă,

Trece-un vas necunoscut.

Care geniu îl conduce

Printr-a mărilor năluce

Cătră malul nevăzut?

Valul vine cu urgie

Din întinderea pustie

Ca un dușman tăinuit.

El s-aruncă să înece

Vasul gingaș care trece

C-un lung gemet obosit!

Nu e stea, nu e nici lună!

Vântul suflă, cerul tună,

Apa saltă clocotind,

Și în neagra depărtare

De lumină nici o zare

Nu se vede strălucind!

Călătorii, visând moarte,

Sub asprimea relei soarte

Au plecat frunțile lor.

Înlăuntru toți grămadă

Ei s-așteaptă a fi pradă

Unui val omorâtor,

Căci sub crâncena rafală

Munți de spumă dau năvală

Peste podul răsturnat,

Și-n a mărei crunte larguri

Arunc pânze și catarguri,

Tot ce vântul a dărâmat!

Un om singur se zărește

Și la moarte nu gândește

În acel minut cumplit.

Lupta vasului e mare,

Iar pilotu-n nepăsare

Stă la cârmă neclintit,

Și-n furtuna-ngrozitoare

Mâna lui mântuitoare

Poartă cârma până-n zori,

Când limanul vesel pare

Îmbătând de fermecare

Pe sărmanii călători.

Iată vasul în ferire!

Călătorii cu grăbire

Sar pe malul înverzit.

Viața lor este scăpată;

Ei se duc!... dar cine cată

La pilotul ostenit?

Turin, 1859