Roma, Roma nu mai este.

Unde-s oardele avane?

Unde-s limbile dușmane?

Au pierit, s-au stins din față,

Precum toamna-n dimineață,

Se topesc, se sting la soare

Negurile-otrăvitoare!

Cu ce vifor de urgie

Năvăliră-n Românie!

Cum veniră de turbați,

Ca balauri încruntați,

Cu o falcă-n cerul sfânt

Și cu alta pe pământ!

Dar s-au dus cum n-au venit

În pustiul lor cumplit,

Părăsind în urma lor

Câmpul luptei de omor!

Lat e câmpul celei lupte,

Lat și plin de arme rupte,

Plin de trupuri fărâmate

Care zac grămezi culcate,

Plin de sânge ce-l pătează

Și văzduhul aburează!

Unde sunt atâtea vieți,

Unde-s ochii îndrăzneți?

Moartea rece le-a cuprins,

Într-o clipă ea le-a stins,

Și pe câmpul cel de moarte,

Crunt locaș de rele soarte,

S-a lăsat acum deodată

O tăcere-nfricoșată!

Numai când, din vreme-n vreme,

Se aude-un glas ce geme,

O jelire-ntristătoare,

Un suspin de om ce moare,

Sau nechezul dureros

Unui cal răsturnat jos,

Care cheamă ne-ncetat

Pe stăpânu-i jos culcat.

Soarele își schimbă locul!

Și apune roș ca focul,

Întinzând pe cea câmpie

O văpseală purpurie

Ca un sângeros veșmânt

Peste-un lung și trist mormânt!

Iar în naltul cerului,

Deasupra mormântului,

Țipă vulturul cu fală

Și-n rotirea-i triumfală

Încunună cu-al său zbor

Pe viteazu-nvingător.

Să trăiești, ostaș romane,

Stâlp al lumii apusane!

Tu cu pieptu-ți ai oprit

Valul crunt din răsărit,

Și cu brațul tău armat

Pasul soartei l-ai schimbat!

Dar ce zic!... un fior rece

Prin a lumii vine trece,

Căci deodat-un glas prin lume,

Fără seamăn, fără nume,

Sună, duce-o neagră veste:

Roma, Roma nu mai este!...

Zis-a glasul, un răsunet

Lung răspunde ca un tunet,

Și a Romei vultur falnic

Cade, dând un țipăt jalnic!

Zis-a glasul, și cu jale

Plângând soarta mumei sale,

Fiul Romei cei bătrâne

Scapă armele din mâine,

Pleacă fruntea și-n durere

Moartea cheamă, moarte cere!

Iară calu-i frățior,

Nechezând încetișor,

Câmpul luptei părăsește

Și spre munți încet pornește,

Ducând lin și nesimțit

Pe stăpânul lui iubit...

Ei se duc în tristă cale

Și pe urma lor devale

Cade-o noapte-ntunecoasă,

Noapte oarbă, fioroasă

Ca fundul pământului,

Ca taina mormântului!

Și sub neagra sa aripă

Se șterg toate într-o clipă

Cum se șterge de ușor

Visul cel amăgitor,

Și ca suvenirul sfânt

Celor care nu mai sânt!...