SCENA IX

LEONAȘ, DOCHIȚA, ANICA (îmbrăcată ca la munte)

ANICA: Ce-i?… Tu ești, Leonaș? Bine c-ai venit, că tare eram îngrijită…

LEONAȘ: Draga mea Anicuță!… (Privind-o.) Ian să. te privesc în hainele aiste… Așa țărance mai vin de-acasă… să ai șepte sate pline.

ANICA: De cînd m-am îmbrăcat țărănește, parcă na mai am așa frică de moșul meu… și, zău, mai că aș vrea să rămîn tot așa cît oi trăi.

În aceste haine simple, viața-i dulce și plăcută.

Și sub ele inimoara simte lin tainicu-i dor.

Cît aș vrea aici, la munte, ca țărancă neștiută,

Lîngă tine să gust pace și trai dulce de amor!

I

Copilița de la munte

Poartă două stele-n frunte;

Ș-al ei suflet vesel, lin,

E ca cerul blînd senin.

Căprioară sprintenică,

Păsăruică frumușică,

Pasul ei e zburător,

Glasul ei încîntător.

II

Cine-o vede prin pădure

Cu-ochișori ca două mure

O privește-oftînd de dor

Ș-o urmează-n al ei zbor;

Dar ea trece pe potică

Cîntînd vesel fără frică

Și pe munte și pe plai

Ea trăiește ca în rai.

(Se aude în munți glasuri multe de oameni.)

DOCHIȚA: Iaca jandarmii se-ntorc înapoi… Fugi cuconașule.

LEONAȘ: Ei! nici c-oi să scap de dînșii… Anico, întră degrabă în casă și te ascunde bine… Eu mă duc iar pe stînca Șoimilor… Dochițo, să spui lui moș Corbu să-mi deie de știre cînd oi putea veni aici fără primejdie… Să cînte din cimpoi că eu m-oi lua după glasul lui…

(Iesă prin stînga. Dochița și Anica întră în casă.)