SCENA IX

TARSIȚA, BURSUFLESCU, HARȚĂ (după gard)

BURSUFLESCU (foarte uimit): În fine… suntem singuri… Singuri! Nu ne vede decît seninul ceriului… care ne zîmbește… din naltul ceriului… unde ca niște ochi deschiși… stelele ceriului… mă cuprind de o fericire… de o uimire (i se leagă limba) care mă uimește.

TARSIȚA: Liniștește-te, amice, și fii felice… din toată felicitatea cea mai fericită, căci și sufletul meu… plană în regiunile ceriului… care ne privește… din naltul ceriului… unde stelele ceriului… (Se perde.)

BURSUFLESCU (cu foc): Destul… destul, îngere! Nu mă face să mor. (Scapătă din picioare.) Hai să ne punem pe laiță… (În parte.) De cînd sînt, n-am pățit ceea ce pățesc acum… mi s-au tăiat picioarele. (Se pun amîndoi pe laița de sub copac și caută lung unul la altul.)

BURSUFLESCU: Ah! nu coborî ochii, zînă!… Lasă-mă să mă oglindesc în ei… să mă scald în văpaia lor voluptoasă.

TARSIȚA (cochetînd): Mi-i frică… ai niște căutături așa de aprinse…

BURSUFLESCU: Amorul dă foc. Amorul… Ah! privește cum natura-i calmă!… Cum verdeața înverzește pe… verzele cîmpii ale naturei… Nu simți că parcă ne cade pe frunte o mană…

TARSIȚA (tresărind): Vai de mine!… ce mi-a căzut pe gît? (Se pleacă.)

BURSUFLESCU (admirînd gîtul Tarsiței): O omidă! (Ia omida.) Fericită dihanie! ai atins gîtul de ivoriu al zînei!

TARSIȚA (scărpinîndu-se): Valeu!… că rău mă mănîncă.

BURSUFLESCU (urmînd cu sentiment): Auzi freamătul frunzelor, armoniile naturei, care serbează amorul nostru?

HARȚĂ (după gard, amuță un cîne, cinele latră și o mîță miorlăiește).

TARSIȚA (astupîndu-și urechile): Ce-i asta? Ce-i asta?…

BURSUFLESCU: Nu vă spărieți… Dulăul lui Harță îi în discuție politică cu motanul!

Trio

BURSUFLESCU

Ah! gingașă Muză!

Porți raiul pe buză.

TARSIȚA

(cochetînd)

De-l port, îl port, zău,

Pentru-amantul meu.

HARȚĂ

(după gard)

Fost-a cînd a fost,

Ș-acu-i lucru prost.

BURSUFLESCU

Ah! fragedă Muză,

Lasă pe-a ta buză Să-l culeg.

TARSIȚA

Ba, ba.

HARȚĂ

(după gard)

Tronc, Marico, fa!

(Împreună.)

BURSUFLESCU și TARSIȚA

(furioși)

Nu mai este de trăit

Cu-astfel de vecini mojici.

Harță-i de nesuferit,

Trebuie-alungat de-aici.

HARȚĂ

(după gard)

Frunză verde cardama,

Fa, Marico leleo, fa,

Fost-ai fost pe cind ai fost

Ș-ai rămas un lucru prost.

BURSUFLESCU

(tare)

Bade Harță!

HARȚĂ

(după portiță)

Ce poftești?

BURSUFLESCU

Tacă-ți gura în sfirșit;

Strigi ca surzii.

HARȚĂ

(după portiță)

Iaca, mă!

BURSUFLESCU

Și pe noi ne-ai asurzit.

HARȚĂ

(după portiță)

Mare poznă!

BURSUFLESCU

Ai tăcut?

HARȚĂ

(după gard)

Am tăcut.

BURSUFLESCU

Așa, prea bine.

De nu, bade, chiar acum o-mplinești tu cu mine.

(Cătră Tarsița)

Scumpul meu odor,

Ești chiar un bujor.

HARȚĂ

(după gard)

Fost-a cînd a fost

Ș-acu-i lucru prost.

BURSUFLESCU

Ah! plăcută floare,

Lasă-mă cu-amoare

S-o respir …

TARSIȚA

Ba, ba …

HARȚĂ

(după gard)

Tronc, Marico, fa!

(Împreună.)

BURSUFLESCU și TARSIȚA

Nu mai este de trăit

Cu-astfel de vecini mojici.

Harță-i de nesuferit,

Trebuie-alungat de-aici.

HARȚĂ

(după gard)

Ce-a fost verde s-a uscat,

Florile s-au scuturat.

Fost-ai, bade, cînd ai fost

Ș-ai rămas un lucru prost.

TARSIȚA: Ei! apoi nu mai este de suferit!

BURSUFLESCU: Nu… umfla-l-ar Rusaliile!

TARSIȚA: De ce nu te dezberi de dînsul?

BURSUFLESCU: Am cercat să-i cumpăr răzășia, dar hoțul cere scump… cît nu face.

TARSIȚA: Scump, nescump, îți declar, d-le Bursuflescu, că nu mă mărit, dacă nu-i depărta pe Harță din vecinătate.

BURSUFLESCU (cu rugăminte): Tarsițo!

TARSIȚA (maiestoasă): Am spus! (Iese furioasă prin fund.)

BURSUFLESCU (urmînd-o pănă-n fund): Tarsițo!… (Reviind.) S-a dus furioasă… Are dreptate zîna! (Arătînd casa lui Harță.) Hoțul dracului!… o face înadins… De-oi ști chiar că m-oi calici, trebuie să mîntui numaidecît cu el… (Strigă.) Harță, măi Harță!