SCENA XVII

MĂRIUCA și TARSIȚA

TARSIȚA (veselă): Bursuflescu mi-a adus veste că a isprăvit tîrgul cu Harță și că de azi înainte visurile mele poetice nu vor mai fi îngînate de miorlăitul motanilor și de urletul dulăilor… Cît mă iubește Nastasachi!

MĂRIUCA (oprindu-se): Sărut mîna, cuconiță.

TARSIȚA: Ce copilă-i asta?

MĂRIUCA: Nu mă cunoști, cuconiță?

TARSIȚA: Nu, nicidecum.

MĂRIUCA: Eu sînt Măriuca.

TARSIȚA: Care Măriucă?

MĂRIUCA: Știi… Măriuca, fina cucoanei Săfticăi… Eu mă găsam colo sus în copacul ista, de culegeam mere, acu două luni, cînd d-ta ședeai pe laiță cu d-nu Alecu… nepotu nînașei.

TARSIȚA (îngrijită): Ce zici?

MĂRIUCA (rîzînd încet): Ba încă mi-aduc aminte că am scăpat un măr din sîn, de-a căzut buf! în spinarea cuconașului… Cuconașul era plecat și-ți vorbea la ureche… știi, cuconiță.

TARSIȚA: Nu-mi aduc aminte…

MĂRIUCA: Da cum. Doamne, . iartă-mă?… Cuconașul îți zicea că te iubește: (imitînd) „Ah!… te iubesc… Îngerașule… fie-ți milă… mă rog matale” și îți săruta mînile cu foc… și d-ta le lăsai să le sărute… Știi, cuconiță.

TARSIȚA (in parte): Ne-a văzut drăcoaica. (Tare.) Bine, bine… taci și să nu pomenești nimănui de ce ai văzut.

MĂRIUCA: Nici d-lui Bursuflescu?

TARSIȚA: Lui încă mai puțin… Dar poate că ai ceva de cerut de la mine, dragă Măriucă?… Spune… vrei ceva?… (O dismeardă.)

MĂRIUCA: Am, cuconiță… Te-aș ruga, dacă nu ți-ar fi cu supărare, să-mi scoți de la boieriu un cuțitaș, care mi l-o luat zăloagă.

TARSIȚA: Un cuțitaș?

MĂRIUCA: Așa… un cosor de vie… Însă vezi d-ta… să-l iei cu meșteșug… să nu priceapă…

TARSIȚA (zîmbind): Da pentru ce?

MĂRIUCA: Că de l-îi cere, n-a vre să ți-l deie… Iaca vine domnu Bursuflescu… eu merg să mă ascund după portiță… să te văd, cuconiță, dacă ești meșteră. (Iese și se pune după portiță.)

TARSIȚA (în parte): Curioasă fată!