Plecat-am nouă din Vaslui,

Și cu sergentul, zece,

Și nu-i era, zău, nimănui

În pept inima rece.

Voioși ca șoimul cel ușor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,

Români de viță veche,

Purtând opinci, suman, ițari

Și cușma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug,

Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

Sărmana, scumpa țară.

Așa ne spuse-n graiul său

Sergentul Mătrăgună,

Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,

Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-adimenea

Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

De mergem la vro nuntă?

Noi răspundeam în hohot: „Ba,

Zburăm la luptă cruntă!“

„Cu zile mergeți, dragii mei,

Și să veniți cu zile!“

Ziceau atunci bătrâni, femei,

Și preoți, și copile;

Dar cel sergent făr' de musteți

Răcnea „Să n-aveți teamă,

Românul are șepte vieți

În pieptu-i de aramă!“

Ah! cui ar fi trecut prin gând

Ș-ar fi crezut vrodată

Că mulți lipsi-vor în curând

Din mândra noastră ceată!

Priviți! Din nouă câți eram,

Și cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu ... și am

În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari

Năprasnica secure,

De-abate toți copacii mari

Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumei neagră stea

Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

Și când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulcior

De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

Și jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

Și mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la frații mei,

Cu toți periți în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat

Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

Râzând de-a boambei șuier.

Deodat-o schijă de obuz

Trăsnind ... mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

Ș-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit

Prin Dunărea umflată,

Și nu departe-am tăbărât

De Plevna blestemată.

În fața noastră se-nalța

A Griviței redută,

Balaur crunt ce-amenința

Cu gheara-i nevăzută.

Dar și noi încă o pândeam

Cum se pândește-o fiară

Și tot chiteam și ne gândeam

Cum să ne cadă-n gheară?

Din ziori în ziori și turci și noi

Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunți de popușoi

Ca să hrănești porumbii.

Și tunuri sute bubuiau ...

Se clătina pământul!

Și mii de bombe vâjâiau

Trecând în zbor ca vântul.

Ședea ascuns turcu-n ocol

Ca ursu-n vizuine.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

El tot în carne vie ...

Ținteș era dibaci tunar,

Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

Un glonte, numai unul,

Și bietul Ținteș căzu mort,

Îmbrățișându-și tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad

Erau în sentinele.

Ferbea văzduhul ca un iad

De boambe, de șrapnele.

În ziori găsit-am pe-amândoi

Tăiați de iatagane,

Alăture c-un moviloi

De leșuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat

Cu lifta cea păgână

Și chiar murind ei n-au lăsat

Să cad-arma din mână.

Dar ce folos! ceata scădea!

Ș-acum rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

Și cu sergentul, șese! ...

Veni și ziua de asalt,

Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

Față cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

Ne zis-aste cuvinte

„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,

Copii, tot înainte!“

Făcând trei cruci, noi am răspuns:

„Amin! și Doamne-ajută!“

Apoi la fugă am împuns

Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

Voinicii toți cu mine!

Și cum la șanturi alergau

Cu scări și cu fașine!

Iată-ne-ajunși! ... încă un pas.

„Ura!-nainte, ura! ...“

Dar mulți rămân fără de glas.

Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi răpede-un foc

Cât nu-l încape gândul.

Un șir întreg s-abate-n loc,

Dar altul îi ia rândul.

Burcel în șanț moarte zdrobind

O tidvă păgânească.

Șoimu-n redan cade răcnind:

„Moldova să trăiască!“

Doi frați Călini, ciuntiți de vii,

Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,

Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: „Cine-i Curcan,

Să fie șoim de munte!“

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum

Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!“ turcii răcnesc,

Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

Pe crâncena redută.

Ura! Măreț se-nalță-n vânt

Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

Căzuți pradă urgiei!

Sergentul moare șuierând

Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

Stindardu-n fâlfâire!

Și eu, când ochii am închis,

Când mi-am luat osânda

„Ah! pot să mor de-acum, am zis,

A noastră e izbânda!“

Apoi, când iarăși m-am trezit

Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

„Virtutea militară“! ...

Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept

Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din pept,

Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică-n az

Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

Și moartea vitejească!