Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,

Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,

Și, ca lupul dupa turme, se alungă după nori,

Și doboară stejari falnici și desfoaie blânde flori.

Vântul fură o scânteie și-n girezi el o aruncă,

Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,

Apoi merge la copile ce culeg laur de in

Și râzând le despletește, desmierdand albul lor sân.

În tuspatru părți a lumei turbat vântul se tot duce,

Ca păgânul pe mormânturi răsunând creștina cruce,

Și de-a moriilor blastemuri alungat, fuge nebun

Pintre tufe-nțepatoare și nuiele de alun.

Iar când el se-ntoarce-n codri, mama lui ce-l tot bocește

Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește ...

– „Nu mai plânge, măiculiță! zice el, așa cum sânt,

Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!”