Pe câmpul Tinechiei,

Pe zările câmpiei,

Răsărit-au florile

Odată cu zorile?

N-au răsărit florile,

Ș-a dus Costea oile

De-a așezat stânele

Pe toate movilele.

Azi e luni și mâini e marți,

Pleacă Costea la Galați.

Să ia sare

La mioare,

Și bolovani

La cârlani,

Și tărâțe,

La oițe,

Și glugi mari

La cei zărari,

Și opinci

La cei voinici.

Iară Costea cum mergea

Cu Fulga se întâlnea.

Fulga cel cu barba neagră

Și cu mintea neîntreagă,

Necăjit și obosit,

De trei zile flămânzit:

„Alei! Fulgo, dragul meu,

Să faci cum ți-oi zice eu:

Mergi la stâna mea cu bine

Să-ți iei un dar de la mine ⁴⁵ ,

Trei mioare de frigare

Ș-încă una de căldare

Ca să-ți fie de prânzare.”

Fulga cel cu barba neagră,

Dar cu mintea neîntreagă,

Sus la stână se ducea

Ș-oile cât le vedea,

Cârduri, cârduri le rupea,

Cu botâul le mâna

În codru la Pandina.

Iar Costea când se-ntorcea

Mare pagubă-și vedea

Că lui, mări, nu-i venea

Nici laptele la mulsoare,

Nici cașul la-nchegătoare,

Nici urda la-nvelitoare!

Costea mult nu se-ngăima,

El dulăii toți chema,

Un caș dulce dezvelea,

Optezeci de felii tăia,

Patruzeci la pui de câini,

Patruzeci la câini bătrâni.

Toți în grabă le mânca

Dar seama nici că și-o da.

Când, la urma tuturor,

lan că venea-ncetișor,

Schiopătând, schelălăind,

Laturile cam ținând,

Dolca, haita cea bătrână

Ce știa rândul la stână.

Ea venea, nu prea venea,

„Dolca fa, Costea-i zicea,

Unde mi-e averea mea?“

Dolca-ncet schelălăia,

La pământ se întindea.

„Dolca fa, tu ești bătrână,

Tu știi rândul de la stână.

Eu pe tine te-am grijit,

Tot cu lapte te-am hrănit.

Dolcă fa, cum de-ai lăsat,

Furii stâna de-au prădat?“

Gemea Dolca, se culca,

Laba ruptă-și arăta:

„Dolca mea, Dolcuță fa!

Furii laba ți-au rănit

Când la dânșii ai sărit?

Dacă-mi ești tu pricepută

Și nu te-arăți prefăcută,

Înainte să apuci

Și la furi drept să mă duci

Pe urmele oilor

Prin pajiștea florilor.“

Dolca vesel se scula,

Câmpul de-a lung apuca,

Botul prin iarbă vârând,

Urmele tot mirosind.

Urma-i ici, urma-i colea,

Dolca nici c-o prăpădea.

Ziua-ntreagă ea mergea

Și-ndeseară ajungea

În codru la Pandina

Ce de foc se lumina.

Când în codru se-ndesea,

Bietul Costea ce zărea?

Fulga masă că-și gătea,

Miei de piele că-i jupea.

Care prin frigări frigea,

Care prin căldări fierbea!

„Masă bună, veselie!“

Striga Costea cu mânie.

Și Dolca se repezea.

La Fulga mereu bătea,

Iar Fulga cum o zărea

Crunt de spaimă tresărea.

„Alei, Fulgo, barbă neagră,

Dar cu mintea neîntreagă,

Când la drum te-am întâlnit

Eu, mări, ți-am dăruit

Trei mioare de frigare

Ș-încă una de căldare

Ca să-ți fie de prânzare,

Și tu,-n loc de mulțumită,

Ca o fiară flămânzită,

Toată stâna mi-ai răpit

Și pe Dolca mi-ai rănit!

Stai, măi Fulgo, barbă neagră,

Să te fac cu mintea-ntreagă.“

Și cum sta și-l judeca,

Inima i-o despica,

Și Dolcăi o arunca,

Iară Dolca n-o mânca,

Inima de vânzător ⁴⁶

E venin otrăvitor!