El pe cal a-ncălecat

Și pe drum a apucat.

Mers-a el pân' la un loc

Ș-a aprins un mare foc

În mijlocul codrului,

La fântâna corbului.

Mâna-n sân el și-o băga,

La năframă se uita...

Inima-i se despica!

„Dragii mei, ostașii mei,

Puișori viteji de zmei!

Stați pe loc de ospătați

Și la umbră vă culcați.

Eu sunt gata de plecat,

Acasă că mi-am uitat

Paloșul cel rotilat

Pe-o masă verde-aruncat“.

Îndărăt el a pornit,

C-un voinic s-a întâlnit,

C-un voinic cu calul mic:

„Noroc bun, tânăr voinic!

Ce veste, de unde vii?“

„Dacă vrei, Doamne, s-o știi,

De altul poate-ar fi bine,

Dar e rău ș-amar de tine!

Tatăl tău că s-a sculat,

Țara-ntreagă ne-a călcat

Pân' ce mândra ți-a aflat

Și pe dâns-a aruncat

Într-un tău adânc și lat!“

„Na, voinice, calul meu

Să mi-l duci la tatăl meu.

De-a-ntreba unde sunt eu,

Tu să-i spui că eu m-am dus

Pe malul apei, în sus

Și că-n apă m-am zvârlit

La copila ce-am iubit.”