Radu iute-ncăleca,

După dușmani se lua

Cu sluga lui, cu Nedea,

Ce de mic îi tot dădea

Ajutor bun de putere

Și cuvânt de mângâiere.

Gonea el, mereu gonea,

Gonea, nu mai ostenea,

Nebăut și nemâncat,

De dor mare frământat.

Când a fost a treia zi,

Pe tătari el îi zări,

Atunci Nedea că grăi:

„Hei! stăpâne Radule,

Ascultă-mi povețele,

C-acum e pe vitejie,

Pe vinceală sau robie,

Taie tu marginile,

Eu să tai mijloacele;

Care-a scăpa de la mine

Să nu scape de la tine!"

În tătari ei se izbeau,

Vârtej de moarte făceau,

Și tăiau, nene, tăiau,

Pe tătari îi risipeau,

Și pe cei robiți scoteau

Și pe-acasă-i trimiteau.

Dar pe maică-sa bătrână

N-o găsea-n ceata păgână.

Radu-n scări se ridica,

Ca vulturul se uita

Peste câmpii Lăpușnii,

Peste câmpi merei pustii,

Și cum sta și cum ochea

Iată, nene, că zărea

Un cort mare și rotat,

Cât un cort de împărat;

Și-n cort zărea pe-un mârzac,

Un mârzac de la Bugeac

Care-n brațele-i strângea

O creștină ce plângea.

Fulger Radu se făcea,

Ca un fulger se ducea

Și la cort se repezea,

Pe mârzac îl reteza

Și în lance că-l lua,

Mort în câmp îl arunca,

Apoi vesel purcedea

Cu mă-sa și cu Nedea,

Ce de mic îi tot dădea

Ajutor bun de putere

Și cuvânt de mângâiere!