II
Tătărimea purcedea
Și pe Grue mi-l ducea
La cel popă creștinesc,
Sfânt cu chipul omenesc,
Care zice din psaltire
În cea sfântă mănăstire;
Dacă vedea și vedea,
Grue vreme nu pierdea,
Două cruci numai făcea,
Doamne-ajută! el zicea,
Bardă-n mână apuca
Și-n tătari se arunca
Ca un vânt înviforat
Într-un lan de grâu uscat.
„Aman!“ ei cu toți răcneau
Și din fața-i toți piereau!
Dacă vedea și vedea,
El în grabă se ducea
Chiar la grajdul hanului,
Hanului tătarului.
Când la grajd el ce zărea?
Un bahmet ce tot sărea,
Un căluț cam pătrărel,
Ieșea-n vară cincărel.
Grue mi-l apropia;
Mâna-n coamă că-i punea
Și-n podele-l azvârlea,
Așa cal nu-i trebuia!
Dar colo, cât colo,-n fund,
Iată-un negru cal rotund,
Care soare n-a văzut
De când mă-sa l-a făcut.
La el Grue se ducea,
Mâna-n coamă că-i punea,
Din loc nici că mi-l clintea!
Așa cal îi trebuia.
El afară mi-l scotea,
Frumușel mi-l înșeua,
Înșeua și-l înfrâua
Și pe ochi îl săruta
Și pe dânsul s-arunca.
Trei dezbinuri că mi-i da,
Scântei verzi din ochi îi da,
Și deodată s-arăta
Chiar la ușa cortului
Sub stejarul mortului.
Ghirai han cât îl vedea,
Ofta greu și mi-i zicea:
„Alei! Grue, viteaz mare!
De la mine ai iertare,
De vrei numai să te prinzi
Negrul meu să nu mi-l vinzi,
Să nu-l vinzi la ungurean,
Nici la turc țarigrădean.
Să nu-l vinzi nici la litean,
Că liteanu-i om viclean.
Ci să-l vinzi la un român,
Că-i om drept și bun stăpân
Și de mână mai dănos
Și de suflet mai duios.
El pe negrul de-a avea,
Tot de nunți mi l-ar ținea.
Eu la dânsul l-oi vedea
Ori la nunți, ori la război,
Când ne-om lupta noi cu voi.
El că mi l-ar dărui
Sau că i l-oi cumpăni
De trei ori cu venetici,
Venetici de câte cinci.”
Român Grue cam râdea
Și din gură răspundea:
„Alei! mări, han bătrân!
Ori nu știi că sunt român?
De-s român, sunt frate bun
Cu-orice cal viteaz nebun!
Iar de ai bahmeți fugari
Și de ai voinici tătari,
Bahmeți iuți să mă gonească,
Tătari crunți să îndrăznească.
Dă-le voie, dă-le știre
După mine să se-nșire
Și s-alerge să m-ajungă
Pe câmpia astă lungă.”
