Umbla, frate, mândrul soare,

Umbla, frate, să se-nsoare

Nouă ai ²⁰

Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.

Umbla cerul și pământul

Ca săgeata și ca vântul,

Dar toți caii-și obosea

Și potrivă nu-și găsea

Ca sora sa Ileana,

Ileana Cosânzeana ²¹ ,

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

„Surioară Ileano,

Ileano Cosânzeano!

Haideți să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim

Și la plete și la fețe

Și la dable frumusețe.

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am fața arzătoare,

Tu, fața mângâietoare.“

„Alei, frate luminate,

Trupușor făr' de păcate,

Nu se află-adevărat

Frați să se fi cununat.

Cată-ți tu de cerul tău

Și eu de pământul meu,

C-așa vrut-a Dumnezeu.“

Soarele se-ntuneca,

Sus, la Domnul se urca,

Domnului se închina

Și din gură cuvânta:

„Doamne sfinte,

Și părinte!

Mie timpul mi-a sosit,

Timpul de căsătorit,

Și potrivă n-am găsit

Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana”.

Domnul sfânt îl asculta

Și de mână mi-l lua

Și prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,

Și prin rai încă-l purta,

Doară că l-ar încânta,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se deștepta

Și cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,

Norii din senin pierea:

„Soare, soare luminate,

Trupușor făr' de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut

Și prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?“

„Zice că sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu

Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!“

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana și-o gatea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărateasă,

Și rochița nețesută,

Din pietre scumpe bătută.

Apoi mândri, el și ea

La biserică mergea.

Dar când nunta se făcea,

Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,

Clopotele se dogea,

Sfinții fața-și ascundea,

Preoți în genunchi cădea.

Iar mireasa, vai de ea!

Frig de moarte-o cuprindea

Căci o mână se-ntindea

Și pe sus o ridica

Și-n mare mi-o arunca!

Valurile bulbucea,

Iar ea-n valuri cum trecea

Mreană de-aur se făcea.

Soarele se-nălța sus,

Se lăsa tot spre apus

Și-n mare se cufunda

La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Iară Dumnezeu cel sfânt,

Sfânt în cer și pe pământ,

Mâna-n valuri că băga

Mreana-n mână-o apuca

Și-n ceruri o arunca

Și-n lună plină-o schimba,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se spăimânta,

Mările se tupila,

Munții se cutremura,

Cerul se întuneca:

„Tu, Ileană Cosânzeană,

Suflețel fără prihană,

Și tu, soare luminate,

Trupușor făr' de pacate!

Cu ochii să vă zăriți,

Dar să fiți tot despărțiți.

Zi și noapte plini de dor,

Arși de foc nestingător,

Veșnic să vă alungați,

Cerul să cutreierați,

Lumile să luminați!”