Amândoi la drum plecau,

Sus, la munte, se urcau

Și mereu boii-ndemnau:

„Hăi Plăvan, hăi Bourean,

Juncănași de-ai lui Stoian“.

Opinteau boii mereu,

Opinteau și suflau greu,

Și cotiga scârțâia

Și calea se-ngreuia.

Iar pe când soarele-i sus,

Pe când șoimul stă ascuns,

Pe când umbra e scăzută

Și se face nevăzută,

Stoian popa se oprea

Și de prânz el poposea

În mijlocul codrului

Unde-i larg voinicului,

În poiana înflorită

Cu frunzari acoperită,

Unde iarba se-mpletește

Și-n vârf se găitănește.

Vidra masă că-ntindea,

Și la masă că ședea

Cu Stoian alăturea.

Ei prânzeau și veseleau,

De nimeni grijă n-aveau,

Dar păcatul mi-i păștea,

Pe Stoian îl zădăra

Și Stoian așa grăia:

„Oliolio! mândruța mea!

De când eu mi te-am luat

Nici un cântec n-ai cântat.

Cântă-ți, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul.“

„Alei! frate, dragul meu!

Nu mai pofti să cânt eu,

Să-ți cânt cântec haiducesc

Cu viers dulce femeiesc.

Eu dacă ți l-oi cânta,

Apele s-or tulbura,

Brazii mi s-or scutura,

Munții mi s-or clătina,

Văile or răsuna

Și pe noi ne-a-ntâmpina

Păunașul codrilor,

Voinicul voinicilor,

Iubitul nevestelor,

Drăgălașul fetelor.“

„Las' să vie că nu-mi pasă,

Eu că l-oi pofti la masă,

Și de-a mai vrea altă hrană,

I-oi da trei baltagi pomană.”