Arghir
Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită de a fi păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați; altarul împrejurul căruia toți se adună cu inimi iubitoare și cu simțirea de devotament unii către alții.
A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparență străină este un act de pedantism și chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naționalitate, căci el naște o fatală neînțelegere între frați și poate cu timpul să producă înstrăinare între dânșii.
Când dar vedem unele scrieri de peste munți ieșite la lumină în zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevăratul sigil românesc, și ne întrebăm dacă totdeauna a dominat în spiritul autorilor ardeleni și chiar bucovineni acea manie de schimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? Însă la întrebarea noastră vine eroul Arghir și ne răspunde că pe la 1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede și armonioasă, pe care toți românii din toate colțurile țărilor noastre o înțelegeau cu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului.
Cine nu a citit poemul lui Ion Barac din Brașov, care începe cu această poetică invocare?
Te visai mișcând din buze
O! prea dragalașă muză!
Verși glas îngeresc din gură
Care inimile fură,
Fură și le amăgește
După ce le îndulcește.
Te rog, muză mângâioasă
Care cânți cântări frumoase,
Pică-mi puțintică miere
Din măiastra ta putere
Să pot cânta cu simțire
A lui Arghir pribegire!
Cine nu s-a înduioșat la citirea întâmplărilor acestui erou care s-a iubit cu Elena prea frumoasă și a pierdut-o din ochi și a cătat-o
Prin locuri care se schimbă
În necunoscuta limbă,
Tot prin locuri necălcate,
Și prin păduri neumblate,
Tot prin văi necunoscute... etc.
O! Arghire! lungă cale!
Lungi necazurile tale!
Arghir lasă casa părintească, lasă frați, părinte, mamă, deși mama lui, sărmana, îi zicea cu lacrimi:
O! fiule cu dulceață!
Cât te-am purtat eu în brațe,
Ți-am fost maică grijitoare,
Mi-ai supt țâța hrănitoare;
Sânul meu a ta dulceață,
Leagăn ale mele brațe.
Te apăram de tot vântul,
Te învățam cu cuvântul.
O! vai! o vai! nu te duce,
Tu, fiul meu cel prea dulce!
El părăsește tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră și să găsească pe frumoasa lui ursită.
Calcă locurile toate
Până nici cum nu mai poate
Deci în partea pustnicească,
Când era să nimerească
Dintru o peșteră mare
Vede fum că iese tare
Și într-acolo grăbește;
În case dacă privește
Vede un om mare foarte,
Cât s-a spăimântat de moarte!
A se-ntoarce nu cutează,
Gândind, fricos să nu-l crează,
Ci și-a făcut îndrăznire
Gândind: sau trai, sau pierire!
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:
— Cine este? Cine vine?
Cine ce cată la mine?
Și când slobozea cuvântul
Se cutremura pământul.
El avea un ochi în frunte
Și părea că-i cât un munte.
Arghir tremură de frică
Și nu ascundea nimică,
Ci se ruga de iertare... etc.
Uriașul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai așezată și pregătea cina ca să-și mulțumească oaspele.
Masa lângă foc o pune
La lumină de tăciune,
Și se pun pe lângă vatră,
Pe câte un jgheab de piatră,
Arghir până să îmbuce
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde
Care foarte bine prinde.
Uriașul dacă-l gustă
Cu stomah ca de lăcustă
I-ar fi plăcut ca să tragă
Pe gât o bute întreagă etc.
A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopere Cetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamăn pe lume.
Nici cântarețele muze
Ce scot cântece din buze
Nu sunt așa drăgăstoase
Ca Elena cea frumoasă.
Păr de aur strălucește,
Pe pământ se târâiește;
Precum luna cea ivită
E nouă și neplinită
Așa-i fruntea cea suită
Cu sprâncene cercuită.
Ochii privesc cu jindire
Ca a stelelor sclipire.
Trandafirul înflorește,
Și pe fața ei roșește.
Iar albeața-i de pe față
E și-n sânu-i cu dulceață
Unde două merișoare
Stau ascunse rotunjoare,
Ca crinul cel prea subțire
Și înalt la a sa fire
Așa oabla ei făptură
Și mândra-i căutătură.
Vestmintele ard ca focul
Care-mpodobesc mijlocul.
A amorului săgeată
Să vezi cum stă agățată
Cam pe lângă subțioară,
De unde la Arghir zboară
Și se-nfige aurită
În inimă nimerită! etc.
După multă cale și multe necazuri Arghir ajunge la Cetatea Elenei și intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăișorul:
Câte flori împodobite,
Câte râuri limpezite!
Oh! câți trandafiri miroase
Cu foi rumene frumoase!
Rosmarinii au verdeață
Și garoafele roșeață.
Aici crinul se albește.
Colea nardul frumos crește.
Codrul ramurile-și tinde
Care mult văzduh cuprinde
Ciprul frunza înverzește
Și văzduhul le clătește.
Izvoarele curg răcite,
Ca cristalul limpezite.
Scaune vezi două sute
Tot din pajiște făcute,
Cu lastre acoperite,
Toate crăiesei gătite.
Arghir se culca pe ele
Să-i treacă de ostenele. Etc.
Ș-au adormit tare foarte
Ca o părere de moarte etc.
În sfârșit ambii amorezi se întâlnesc după un șir de întâmplări care i-au despărțit necontenit, fac nuntă împărătească la care
Foarte mulți oaspeți adună
Făcându-și inima bună.
Strălucesc mesele-ntinse
Tot cu flori cu sârmă prinse,
Sclipesc vase-argintuite
Și pahare aurite.
Beau, mănâncă, ospătează,
Toată firea înviează.
Sună lăute voioase
Și fluieri, cimpoi frumoase. Etc.
Ospățul șase luni ține,
Toți cu inimile pline,
Apoi toți în hore saltă
Cu bucurie înaltă.
Iar Elena cu Arghir, ajunși acum pe pragul fericirii după atâta amar și jale,
Trăiesc fără supărare
În dragostea cea mai mare.
După chin dulce viață
Și după amar dulceață.
Ce fu uscat înverzește.
Amarul se îndulcește!
Acum e lumea întreagă
Când le e viața dragă. Etc.
Iată cum se scria limba românească peste munți la anul 1800!
Pentru ce urmașii lui Barac s-au abătut așa de mult din calea lui Arghir și a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimic nu e mai ușor decât de a nu face o tragedie; am putea să zicem și noi: nimic nu ar fi mai ușor decât de a nu scrie ungro-latinește.
