Neculai Bălcescu

Citind în zilele acestea broșura foarte interesantă a dlui Gr. Tocilescu, apărută de curând în București, sub titlul de Viața, timpul și operele lui N. Bălcescu, m-am gândit a completa articolul ce am publicat în Revista română din anul 1863 asupra amicului meu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele și să le înscriu în albumul meu, făcând apel la toți acei ce cunosc particularităț i din viața lui Bălcescu sau care posedă corespondențe de-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi completa biografia unui om a cărui memorie onorează nația română.

În iarna de la 1847, aflându-mă la Neapoli, m-am întâlnit cu el pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-l vedea a fost întunecată prin aerul de preocupare posomorâtă ce era întipărit pe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia până la Livorno cu un doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îl provocase la duel. În calitatea mea de compatriot, datoria mea era să-i serv de secudant, deși împrejurările în care mă găseam nu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins, foarte neîmpăcat și vroia numaidecât să deie o lecție de politețe napolitanului, dar o lecție de care să-și aducă aminte cât a trăi dacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune la o asemenea catastrofă și preferă să facă toate scuzele ce am pretins de la el. Astfel numai amicul meu se liniști și plecă la Palerma ca să petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei.

În curând m-am îmbarcat și eu ca să caut o climă mai favorabilă pentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, neam așezat afară din oraș la Villa Delfiina, și am petrecut lunile ghenar, fevruar și mart 1847, împreună cu Bălcescu, care locuia aproape, în căsuța unui contadin. În toată dimineața el se punea dinaintea ușii pe un scaun, la soare, și citea cărți vechi în care descoperea notițe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina. Societatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirea lui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făcea el necontenit pentru viitorul patriei sale.

Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice, ce răspândeau parfumuri îmbătătoare, și mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găsește peștera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. În dreapta ochii se primblau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci ușoare. Pe acea terasă ne adăposteam de ferbințeala soarelui și gustam dulceața serilor poetice, ascultând în depărtare cântecele pescarilor.

Fiecare din noi aducea partea sa de inteligență spre a înlesni trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoștințelor sale și prin observările sale fine și spirituale ne făcea a nu simți nicidecum zborul timpului. Când Bălcescu ne întreținea de descoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei și ale Franței ⁵⁰ , el ne citea un pasaj din istoria românilor; când eu recitam vreo poezie nouă, și amica noastră ne încuraja cu o zâmbire grațioasă sau ne corecta cu acel tact fin și delicat care distinge naturile alese.

Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Câte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei, admirând bogata vegetație de cactusi, de portocali, de chitri etc. a Siciliei! Câte planuri am așternut împreună pentru deșteptarea neamului românesc! Cu ce entuziasm și cu ce credință Bălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! În inima lui patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea și alte simțiri.

Dar în sfârșit sosi timpul despărțirii și Bălcescu rămase singur la Palerma, zicând doamnei N. un trist adio cu ochii plini de lacrimi.

Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăștiind tinerimea Moldovei și a Valachiei în toate colțurile Europei, am regăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de la Madeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acum foarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimântătoare și îi rupea plămânii, dar nu-l oprea de a lucra la Istoria romanilor sub Mihai Viteazul și de a susține prin cuvintele lui patriotice curajul emigraților. Doctorii îi rânduiră să părăsească clima umedă a Parisului și să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyéres. Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotă care a mers să viziteze pe Bălcescu la Hyéres:

„În luna lui noiembrie am primit un ravaș de la amicul nostru bolnav, care mă cheamă lângă el. Ca toate naturile mari ce nu consideră recunoștința ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuza de a primi devotamentul amicilor săi. Încrederea lui în ei era așa deplină cât fiecare se simțea gata și mulțumit de a-i face sacrificii. L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare de vindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a ne revedea, fie că poate își făcea iluzii asupra sănătății lui, el mi-a părut plin de curaj și mi-a vorbit necontenit de planurile sale în privirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cât puterile îi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge câteva pagini la Istoria românilor sub Mihai Viteazul. Însă această lucrare silită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui. Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale, este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just și pătrunzător, imaginația lui ardentă, sufletul său entuziast și iubitor, răspândeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător. Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simțire de regretare duioasă.

Absorbit fiind din primii ani ai tinereții sale de chestii politice și de preocupări privitoare la țara lui, Bălcescu conserva în inimă-i o fragezime și o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi erau mari și îndreptate către tot ce e mai nobil și mai frumos. L-am întrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-a răspuns: dna Rolland.

Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce este grațios și spiritual, dar oricât de mare era cultul său pentru amicie, se cunoștea că inima lui simțea nevoia de un alt simțământ, că aspira de toate puterile către un simțământ mai complet, mai intim. Acestui vis, întrevăzut numai și nerealizat, se cuvine să atribuim oroarea și chiar spaima de moarte care îl cuprindeau câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linișteau repede și nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zâmbire ce se ivește pe buzele oamenilor condamnați de a muri: Vie moartea pentru mine... numai țara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viața lui Bălcescu. Etc., etc., etc.“

În toamna anului 1852, aflându-mă la Galați, Directorul Carantinei mă înștiință că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol și că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină și găsii într-o cămăruță pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gârbov, obosit de friguri și de opintirile tusei, el părea un schelet ce-și caută mormântul.

Ne aruncarăm în brațele unul altuia cu lacrimile în ochi, și amicul meu, după ce își mai potoli emoțiunea, îmi zise:

— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viață decât numai ca să mă apropii de vatra părintească și să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărțit!...Multe zile amare am petrecut departe de țara mea!... Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!... dar în sfârșit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Și murind oi să am mângâierea de a fi înmormâ ntat în pământul strămoșesc.

Nenorocitul! nu știa că soarta era să-i refuze și această ultimă mângâiere! Ordinele lui Vodă Știrbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul țării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor și a pune piciorul pe țărmul românesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului și merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852.

Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai României, unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului! Zece ani după moartea lui, cel întâi decret ce am supus lui Cuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ la aducerea rămășițelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonirea soartei nu încetase încă pentru el. Rămășițele lui nu s-au găsit! P. S. — În broșura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecare îndoială asupra adevărului că poemul în proză Cântarea României a fost compus de A. Russo și tradus numai de N. Bălcescu. D-lui zice: „Această taină literară se vede că s-a împărtășit numai de Alecsandri, pentru că toți ceilalți amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cântării României“.

Dl Tocilescu nu știe că acea lucrare s-a făcut în urma unei înțelegeri între Bălcescu, Russo și Eu, cu scop de a exalta spiritul și a dezvolta simțul de românism al tinerilor studenți din Paris. Traducerea s-a publicat la 1851 în România viitoare și, după ce a produs efectul așteptat, a fost din românește tradusă în limba franceză pentru a deștepta simpatiile francezilor în favoarea românilor.

Pe atunci se întrebuințau toate mijloacele, chiar și subterfugiile inocente, pentru a ne face cunoscuți Europei și de a interesa partea inteligentă a ei la soarta României. Iată pentru ce A. Russo nu s-a refuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemului menționat; dar acum țelul fiind atins și România, scoasă din întuneric, luându-și locul ce i se cuvenea la soare, e un act de justiție de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele și gloria lui Bălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cântarea României în bagajul său literar, dar numele lui A. Russo primește de la acest poem o strălucire care îi revine cu drept.

Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemului se găsește la mine, împreună cu alte hârtii ale lui A. Russo. Fie dar bine încredințat dl Tocilescu că taina literară ce l-a mirat este un adevăr... foarte adevărat.

V. ALECSANDRI
Mircești, martie 1876.