Stoicismul românului

Dacă nepasarea de moarte este o probă de mare putere sufletească, trebuie să recunoaștem că românul este înarmat cu un stoicism admirabil când el se apropie de marginile vieții sale. Așteptând ultimul moment fără a fi dominat de cea mai mică îngrijire, privind cu ochi liniștiți venirea morții, el își face singur pregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternității, cere a i se pune o lumânare aprinsă la căpătâi, îndeplinește datoriile sale de creștin prin sfânta împărtășanie, și așteaptă să-i vie ceasul!

Nevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lângă dânsul, unii plângând, alții ocupându-se de pregătirile comândului, și el, neuimit, grăiește cu toți, le dă sfătuiri înțelepte, îi mângâie cu vorbe blânde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, și când simte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice: Rămâneți cu bine, oameni buni! și închide ochii, dându-și ultima răsuflare.

Această mărime de suflet în fața morții nu e rezultatul fanatismului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicism sublim care aparținea vechilor romani și care s-a transmis la poporul român prin firul secular al tradiției. Este dar a se întreba: La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijirea unei creșteri inteligente, unei educații ce ar scoate la lumină calitatea naturii sale și le-ar dezvolta pentru practica vieții pe aceeași măsură cu care ele se ivesc în ora morții?