VII Câteva cugetări

Nimic mai duios și mai poetic ca o floare crescută pe un mormânt și ca un copilaș jucându-se printre morminte. Viață din moarte! Viață printre morți!

Figurile tiranilor sângeroși sunt mai aparente, căci ele apar pe un fond roș în cadrul istoriei.

Multe glasuri rugătoare, puține urechi ascultătoare!

Floarea cu mai multe picături de rouă scoate mai dulce parfum; inima cu mai multe lacrimi scoate plângeri mai duioase.

Vai de turma unde câinii sunt ocupați a roade oase!

Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii.

Sunt frați în Hristos; sunt și în Satan.

Turbarea luptătorilor nu e adeseori decât o spaimă turbată.

Câteodată un limpede părău se pierde-ntr-un tău glodos. Astfel și omul!

Trist e de țară când sceptrul devine furcă sau bici.

Lăcomia regilor produce foametea popoarelor.

Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat și inimă de femeie.

O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământ.

Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, își pune vălul nopții pe ochi.

Cântarea adevăratului poet începând pe un mod nedecis, deși armonios, merge crescând și devine puternică, vibrantă, genială. Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor.

A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezumție și cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi.

Noaptea e sora blândă a morții, moartea e sora cruntă a nopții.