V

Câteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Margăritei un mic medalion smălțuit, ce cuprindea frunze din florile buchetului compus de dânsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul 1); și tânărul primi în aceeași zi din partea iubitei lui o mică cruciuliță de briliant ce din copilăria ei, purtată la sân, fusese martorul misterios al tuturor simțirilor inimii sale de vergină.

Primăvara sosi! ... cu dânsa veni timpul de plecare în străinătate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Margăritei, dar nu avu norocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine. În zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-ar prezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvânt neauzit de nimeni altul decât ea! Salonul, departe de a se deșerta, se umplea încă mai mult de vizitatori, și atât Alexis, cât și Margărita erau munciți de un neastâmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascunde în ochii străinilor.

În fine, Alexis, desperând de a putea îndeplini dorința inimii sale, se pregăti de plecat; deodată, Margărita, inspirată de geniul amorului, ieși iute din salon și se întoarse în curând cu medailonul aninat la piept. Alexis îi mulțumi prin o căutătură plină de dragoste și de recunoștință; apoi își luă adio și plecă. Margărita rămase cufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoanele adunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tânăr! în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!“

Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luând pe sora lui cu dânsul pentru ca să-i arate minunile civilizației în Germania, Francia și Englitera, și pe cât Alina se extazia la privirea acelor minuni, pe atât fratele ei era nesimțitor în fața lor, căci gândirea lui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Margăritei. În zadar gingașa copilă căta să distragă mintea lui prin veselia caracterului ei, el zâmbea numai câteodată, și chiar acea zâmbire era mâhnită.

Primăvara, vara și toamna trecură fără știri de la Margărita, căci nici un răspuns nu veni de la dânsa la toate scrisorile ce-i adresase Alina din străinătate. Deși ea promisese că va veni la Paris, bărbatul ei nu se găsi în poziție de a îndeplini dorința ei de călătorit, și prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din an la moșie. Pierzând deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decise a se întoarce în țară, mai cu seamă că Alina începea a simți dorul de părinți, și pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iași.

Revederea Margăritei cu Alexis fu pentru amândoi un izvor de chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea față. După o lungă și dureroasă despărțire, după o lungă și fierbinte dorință de a se revedea și a-și comunica simțirile cele mai gingașe ale inimii, soarta îi osândi a se prezenta unul altuia ca niște străini și a-și cumpăni vorbele, și a-și ascunde uimirea de care erau cuprinși. Conversația lor nu avu nici un interes, deși Alexis, ca un călător nou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupra țărilor ce vizitase și mai ales asupra minunilor expoziției universale din Londra.

— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cu balonul?

— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaște impresiile unei asemene călătorii în aer.

— Cum? zise Margărita, v-ați expus la un așa pericol? și nu v-a fost frică?...

— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprins să zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalță el în toate zilele prin ceruri, călare pe Pegas?

— Cu toate aceste, observă Alexis, nu aș fi îndrăznit poate a mă risca prin nouri, precum zice foarte malițios dl M., dacă nu aș purta la sânu-mi un talisman neprețuit, care mă apără de orice pericol. Margărita înțelese că Alexis făcea aluzie la cruciulița ce-i dase ea, și toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainic ce răsare în inimile iubitoare când ele sunt pătrunse de o neașteptată fericire. Dl M., însă, începu a râde cu hohot și adăugă glumind:

— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talismanelor?!

— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.

— O! poet, poet, poet!

— Nu râde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeți un talisman ca al meu, și mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-ai considera omul cel mai ferice din lume... Bărbatul, intrigat, încetă de-a râde; Margărita zâmbi, aruncând lui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinându-se, ieși din salon.

— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Margărita când se găsiră singuri.

— Cine știe ?... poate vreo cruciuliță!... răspunse juna femeie, deschizând un album.

— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, și Parisul nu-i fabrică de bigoți. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viță de păr de la o persoană iubită, căci poeții sunt peruchierii amorului.

Margărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculă și se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cânta încet și se duse la un amic al său, unde își petrecea zilele cu jocul de cărți. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilej de a se întâlni aiure decât la teatru și la baluri, sub ochii unei numeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erau zadarnice, căci într-un oraș ca Iașii, unde purtarea fiecărui e controlată de toți, ei erau obligați a se feri cu multă luare-aminte de a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casa Margăritei se răreau cu cât iarna înainta, și grație acestei tactici ei reușiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numai Dumnezeu știa câte suferințe pătimeau ei în tăcere. Astfel anul 1852 găsi pe Margărita și pe Alexis în luptă necurmată cu iubirea lor, iubire ce creștea cu atât mai tare cu cât ei căutau a o comprima.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge să viziteze munții și mănăstirile Moldovei. El se duse la Fălticeni, oraș vestit prin iarmaroacele lui, și deacolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre Târgul Neamțului prin Râșca și se opri câteva ore pe ruinele cetății, ascultând în uimire glasurile tainice care șoptesc între ziduri cu suflarea vântului și amintesc de gloria strămoșilor noștri.

Înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia și ajiunse odată cu noaptea în sânul acestei misterioase mănăstiri așezată între munți. Întunecimea, străpunsă de câteva raze argintii ale stelelor ce se iveau printre brazii de pe culmile înălțate, răspândea un văl de tristețe asupra acelui sfânt locaș. Tăcerea adâncă ce domnea în el era îngânată prin curgerea pârâului Agapia și prin țipătul înfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniță pe streșinile mănăstirii și de pe acoperiș în codri.

Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă și dus într-o chilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase. Bătrâna călugăriță îl întrebă de numele lui și dacă avea neamuri în mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită Evghenia S., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, și că dorea prea mult să se întâlnească cu dânsa.

— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de știre c-ai venit; și ieși din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simți pătruns de o melancolie adâncă privind vârfurile munților ce păreau a cădea pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopții și zidirile acele tăcute, care serveau de locuință călugărițelor. Din timp în timp, el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii la biserică și i se părea că se găsește sub impresia unui vis fantastic.

„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, și numai de femei, condamnate a duce o viață monastică, a stinge toate glasurile inimii lor, a opri zborul imaginației, a-și îngropa tinerețile, a se lipsi de mulțumirile lumii și a trăi numai cu sperarea de a merita intrarea lor în rai! Curios și puternic efect al bigotismului asupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeiești!... Femeia a cărei misie pe pământ e atât de frumoasă și sacră! femeia destinată a fi amantă, a fi soție, a fi mamă, a fi mângâierea cea mai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturii sale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veștede, decolorate, fără parfum și fără viață!“

Gândurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prin sosirea a două umbre ce se opriră lângă el. Erau maica iconoamă și vara lui Alexis.

— Domnule, zise bătrâna, iată maica Evghenia! și se depărtă în întuneric.

— Dumneata ești, vere Alexis? întrebă un glas dulce și tânăr.

— Eu, măicuță... am venit să vizitez Agapia și am dorit să te văd.

— Și eu de mult o doresc, căci sunt ani de când nu ne-am mai întâlnit.

— Haideți dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să ne vedem la față.

Intrând în acea chilie și aruncându-și ochii la călugăriță, el rămase uimit de frumusețea ei și de expresia adevărat îngerească a figurii sale. Albă ca un crin, albeața ei era mult mai strălucitoare sub comănacul și neagra îmbrobodire a hainelor călugărești. Ochii săi albaștri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virginitatea sufletului, gura ei mică și grațioasă se desena sub o zâmbire de bucurie, și genele sale lungi lăsau umbre ușoare pe rotunzimea obrajilor. Într-un cuvânt, ea păru atât de admirabilă în lumina lămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice:

— Ah, verișoară, cum de te-ai călugărit fiind așa de frumoasă? Juna măicuță coborî ochii și răspunse:

— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verișorule!

— Cum? strigă Alexis, luând-o de mână, o mână delicată de copil.

— M-au silit părinții mei să pun rasă.

—Ce nelegiuire! N-au milă de tinerețile tale?

— Nu! Am vărsat șiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi, i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate au fost în zadar! Într-o zi m-au amenințat că m-or blestema dacă m-aș împrotivi dorinței lor, și atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mândră de lungimea și de frumusețea părului meu, am fost tunsă ca un făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată despărțită de această lume sub numele de Evghenia. Zicând aceste, maica începu a plânge și căzu pe un scaun. Alexis, înduioșat, cătă să o liniștească prin cuvinte mângâietoare, dar nu putu să reușeze decât pomenindu-i de zilele copilăriei lor.

— Îți aduci aminte, dragă verișoară, de teiul cel mare din ograda de la moșia noastră?... îți aduci aminte cum ne jucam la umbra lui și cum ne speriam unul pe altul, ascunzându-ne după trunchiul său?

Copila, auzind aceste cuvinte, își ridică ochii plini de lacrimi, îi ținti cu drag asupra lui Alexis și zise zâmbind:

— Îți aduci și tu aminte, verișorule, când te-ai suit în copac pentru ca să-mi rupi o creangă înflorită și ai căzut lângă mine?... Doamne! cât m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atâți ani, încă îmi bate inima când gândesc că puteai să te ucizi.

— Ah! observă Alexis. Știi că lucrul rău nu piere.

— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit, replică măicuța, râzând încet. Dar spune-mi, verișorule, ce te-ai mai făcut din copilăria noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia... Sunt și acolo mănăstiri și calugărițe?

— Sunt, dragă, în toate țările persoane nenorocite, căci prostia omenească nu are hotare.

— Dar tu, fost-ai încalte și ești fericit?

— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deși trăiesc în lume, duc zile mai negre și mai amare decât voi, care sunteți închise în mănăstiri.

— Ești nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărul ei și apucându-l de mână... Cum?... Ce durere poți să simți când parinții tăi au iubire pentru tine, când toată lumea trebuie să te stimeze și să-ți arate simpatie?... iubești poate vreo persoană pe care împrejurările nu-ți permit de a o lua de soție!?... Dar... inimami spune că nu este altă cauză durerii tale.

— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu și ai descoperit adevărul! răcni Alexis cu desperare. Așa este, Lucio, iubesc o ființă înzestrată cu toate darurile naturii, și ea-i condamnată a face bucuria altuia.

— Ah! replică Evghenia, ești mult mai de jelit decât mine, dragă Alexis. Amândoi rămaseră câtva timp cufundați într-o dureroasă tăcere, când sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gândurilor.

— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezul nopții?

— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică... Vii și tu, verișorule?

— Vin să te văd în strană.

— Și să mă auzi cântând, adăugă ea, că sunt eu de rând în astă-noapte.

Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului și apucă pe-o cărărușă în sunetul toacei batute de o călugăriță pemprejurul bisericii. El intră în sfântul locaș luminat de o singură lampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la ușă până lângă stranele cântărețelor, biserica era plină de călugărițe pierdute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitând prin strane, iar aproape de ușa altarului sta maica Evghenia, acoperită cu o mantie lungă și creață. Ea cânta psalmele rugăciunii, cu ochii ridicați spre icoane și luminați de flacăra slabă a lămpii de argint. Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată și vărsa în inimă simțirea pietății. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare și crezu că vede un palid serafim coborât din ceruri pentru ca să continue pe pamânt imnul de adorare către Dumnezeu.

Rezemându-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverie profundă și adresă cerului fierbinte rugăminți pentru fericirea Margăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourile mărețe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evghenia întovărăși pe Alexis până la scara arhondaricului unde își ziseră adio, căci el avea a pleca a două zi de dimineață.

— Când ne-om mai vedea, verișorule? întrebă maica.

— Dumnezeu știe! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate.

— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbra omului.

— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!

— A revedere dar, verișorule, când a vrea Dumnezeu! adăugă ea cu glas întristat și dispăru ca o nălucire.