VI

Plecând în faptul zilei de la Agapia, tânărul călător se duse la Văratic, altă mănăstire de călugărițe, așezată în poalele unui munte, apoi trecând prin satul Bălțătești, el sui Dealul Doamnei, se coborî la Hangu, și acolo luă o plută ca să meargă la Piatra pe apa Bistriței. El făcu această primblare încântătoare fără a fi distras din tristele cugetări care îi frământau mintea, căci în acea frumoasă perioadă a vieții, unde inima omului domnește în toată suveranitatea sa, lumea se luminează și se întunecă după starea inimii. Un cântec poporal zice:

De la Piatra, Alexis se decise a merge la moșia unde se găsea Margărita de câteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineață de primăvară și se coborî în grădină pentru ca să aștepte momentul fericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă dată bărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile și prin desimea parcului, el căzu pe o laiță la umbra unui stejar bătrân și cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-i pareau lungi, verdeața naturii posomorâtă, cântecul păsărilor monoton, când deodată, prin un efect magic, totul se înveseli în ochii lui! Soarele deveni splendid, verdeața frunzelor și a gazonului se învioșă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută, căci Margărita intrase în grădină.

Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute prin o alee nisipită și strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă și se repezi înaintea ei, mâinile lor se strânseră tremurând și ochii lor se umplură de o lumină aurită.

— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...

— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd. Zicând aceste, ei se apropiară de un boschet și se puseră pe bancă. Cine poate inventa o limbă atât de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit simțirile sufletelor lor, când ei se văzură amândoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferințelor trecute, îmbătarea fericirii prezente și chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvență nerezistibilă, și privirile lor aveau electrice luciri.

— O! Margărită, scumpă Margărită! zise în fine Alexis; aș vrea să mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viața mea alt moment mai divin. După atâtea suferințe te văd singură, te admir în deplină libertate și pot să-ți spun cât te iubesc și câtă înrâurire ai asupra soartei mele...

— Ah, amicul meu! replică Margărita cu tristețe; daca ai muri, nu mi-ar rămânea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită, și datoriile mele de soție nu-mi permit a realiza visul inimii mele. Mă iubești, Alexis, o știu, și aceasta este singura mea mângâiere în viață, însă... Ea tăcu și plecă capul plângând.

— Te înțeleg, iubita mea; legăturile căsătorești nu-ți permit a dispune de soarta noastră; ele sunt ca niște ziduri nalte, care ne despart pentru totdeauna... Ce-mi rămâne dar de făcut mie, care nu pot suferi mai mult viața fără tine? Să șed în țară ca să fiu necontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulă mărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentru a răbda asemene chin.

— Și ce ai de gând să faci? întrebă ea, ridicându-și ochii plini de lacrimi.

— Nu-mi rămâne decât să mă depărtez de tine și să mă duc în fundul lumii!

— Iar să mă lași singură? strigă ea, apucându-l de braț cu o mișcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vieții vagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, când știi că de când mam măritat nu am nici o mulțumire alta decât aceea de a te vedea din vreme în vreme?

— Ascultă-mă, dragă Margărită, replică Alexis, cuprinzând-o cu brațele și lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu știe câtă iubire mi-ai inspirat și câtă amară desperare se adună în mine când gândesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine și că nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ți asigura liniștea și a-ți feri reputația de clevetirile străinilor.

— Și ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Margărita; amorul nostru e mai presus decât răutatea oamenilor. Tu mă iubești, Alexis... lumea îmi este indiferentă.

— Te iubesc cum meriți de-a fi iubită, scumpa mea! ca pe o ființă îngerească, care a deșteptat în sufletul meu cele mai gingașe și mai nobile simțiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înaintea mea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci în poarta acelui rai stă îngerul virtuții, blând și frumos ca tine. Tu ai făcut pentru mine ceea ce numai providența era în stare să facă, mi-ai dat o nouă viață, și eu nu pot să-ți arăt recunoștința mea decât numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tine pentru ca să rămân demn de tine.

— Nu vreau! Nu vreau să mă lași singurătății! Nu vreau să mă parasești pradă suferinței! suspină Margărita, plecându-și capul pe umărul lui Alexis. Uimit, nebun de dragoste, tânărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi din amețeala ce o cuprinsese, se smuci din brațele lui Alexis și, cu ochii rătăciți și cu glasul tremurător, ea zise:

— Ai dreptate... trebuie să ne despărțim... de ai rămânea mai mult, simt că aș fi pierdută... Adio! și vru să se depărteze. Alexis o ținu de mână.

— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!

— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moartea pentru mine! și, nemaiputând rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în brațele lui Alexis. Buzele lor se încleștară într-o lungă și voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întâlniră în acel dulce sărutat, și soarele străluci mai splendid pe limpedele senin al cerului. În curând, Alexis luă calea străinătății!