VII

La Galați, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scrise următorul bilet Margăritei și i-l trimise la țară:

„Scumpa mea Margărită!

Când vei întreprinde vreo călătorie depărtată și te vei găsi ca mine în momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaște una din simțirile cele mai amare și vei afla atunci câtă mângăiere gustă bietul călător adresând ultima lui gândire ființei ce iubește. Acest adio al inimii în ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase și de tainice prevestiri, care îl mâhnesc adânc și îl înfiorează, căci i se pare că zice adio pentru totdeauna !... Fericit acela care într-un asemene moment găsește în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaș, un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său! Nu știu, cât pentru mine, ce-mi rezervă destinul și cum are să fie viitorul, dar ce știu bine este că, zicând acum adio țării mele, simt o dulce mângâiere de a gândi la tine, îngerul meu, și de a-ți trimite în aceste rânduri tot ce este mai gingaș, mai nobil, mai iubitor în inima mea.

Marinarii au un obicei foarte poetic. Pân-a nu se arunca în pericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnului, dinaintea căruia îngenunchează și se roagă. Eu, a cărui soartă seamănă cu a lor, am aceleași crederi ca dânșii și îmi place să încunun scumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai grațioase ale închipuirii și cu toate dezmierdările unui amor nemărginit. Adio dar, Margărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de o cumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulțumit de a sacrifica fericirea mea în favoarea liniștii tale, căci, precum ți-am declarat din viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine. Dacă socoți însă că merit o recompensă, fă ca să o găsesc în Paris, sub forma unui răvaș scris de tine cu toată încrederea și sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ție pentru viața întreagă. ALEXIS V.“

Iată răspunsul Margăritei, ce găsi el la poșta din Paris:

„Scumpul meu Alexis,

La iubitul răvaș ce mi-ai scris din Galați, mă grăbesc a-ți trimite aceste rânduri; nu ți le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte și ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul meu în timpul cât te găseai aproape de mine, a fost pentru că simțeam cât de puternic domnea el în sufletul meu și pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui; dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a deșteptat în sânumi durerea despărțirii, simt că am nevoie de toată dragostea ta pentru ca să mă susție în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ți în favoarea liniștii mele, a adus o dulce apropiere între noi și mi-a dat o vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare și nobil ca inima ce-l conține.

Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ți descoperi; ea îți va explica tot ce a putut să-ti pară neînțeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simțirilor mele, încredințează-mă că te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se știe iubit!

Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-o descurajare adâncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înșelătoare și a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cât voi trăi! Sperarea m-a părăsit, și nu mai văd înaintea mea decât un orizont întunecat.

Crede-mă, Alexis, trist e lanțul ce te leagă de mine! Singura idee ce mă susține este că ființele care trăiesc fără nici un țel în viața lor mor în floarea tinereții... Fie ca șirul zilelor mele să se curme cât mai curând, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi făr’ de tine!

Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură cu suvenirul tău... Adio! îți trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a inimii mele zdrobite.

MARGĂRITA“

Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale și, cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă și o expedui surorii lui, cu rugăminte de a o înmâna Margăritei:

„Scumpa mea iubită!

Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conține cuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încântă, îl înduioșează și îl înalță mai presus de ceilalți oameni... Și, însă, trebuie oare să spun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ce am analizat fiecare frază, fiecare cuvânt, am descoperit în ea o mâhniciune atât de mare, că toată veselia mea s-a stins într-o clipă. Tu îmi vorbești de fericirea ce produce încredințarea de a fi iubit în lume și, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tine un puternic apărător în contra suferinței, totuși, scrisoarea ta respiră o descurajare fără margini. Ești tristă! tristă până a te gândi la soarta celor ce mor în floarea tinereții!... Cum vrei dar ca după o asemene mărturire din parte-ți să mai pot fi fericit?... Nu, draga mea; am fost crud înșelat când m-am crezut în stare de a răbda chinurile despărțirii. Zicându-ți adio, am sperat că voi asigura liniștea vieții tale și chiar, poate, pe a mea, dar văd că în zadar am pus o lungă distanță între noi doi! Departe de tine, inima mea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întreagă de suferințe. Și cunoști și tu, Margărită, acel chin ce sfâșie inima și știi cât e de crunt!

Crede-mă, însă, că el e mai puțin dureros decât durerea ce simt gândind la tristețea ta.

Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare și dar numai dacă te-aș ști fericită, aș putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare și veselă, ar răspândi asupra singurătății mele luciri mângâietoare, dar, întunecată sub vălul mâhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii zâmbitoare, fii radioasă la razele lui, și astfel îți promit să uit prezentul, uitându-mă chiar pe mine însumi.

Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mândră că ai deșteptat în el atâtea mari și frumoase simțiri: iubirea, dorința gloriei, devotamentul, indulgența și aspirarea către un viitor ce ți l-am hărăzât numai ție. Tristețe sau veselie, toate îmi vin de la tine, căci în fiecare din cugetările mele tu domnești singură și singură ai o drăgălașă înrâurire. Ai produs în mine o înviere morală și îți sunt dator mai mult decât cu viața, îți sunt dator cu dezvoltarea calităților inimii mele.

Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste grațioase zeități protejau destinul celor ce se iubeau și când ele ne-ar fi adunat la un loc pe amândoi, cu ce mândră aureolă de fericire aș corona fruntea ta! Cât de bine aș ști să realizez visurile tinereții tale! Ce inspirări minunate aș undi în zâmbetul tău! Ce nume strălucit de poet aș dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viața împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfârșită de cele mai gingase simțiri, de cele mai fierbinți dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi și noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, și chiar pe noi înșine ne-am uita în beția încântătoare a amorului!

Câte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilor mele! În frumoasele seri ale primăverii, pe când pluteam pe Dunăre, de câte ori închipuirea mea te-a adus lângă mine pe podul vaporului și, prin efectul acelei iluzii drăgălașe, măreața priveliște a Carpaților îmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tine galeria de tablouri. În vreme ce mă primblam în saloanele muzeului, te simțeam rezemată pe brațul meu, și admirarea mea pentru tablourile artiștilor renumiți creștea, căci tu mă făceai să descopăr în ele frumuseți necunoscute de mine până atunci. Ce să-ți spun, iubită Margărită? în prezența minunilor naturii, precum și în fața productelor geniului omenesc, inima mea te-a asociat la toate uimirile sale, și pretutindeni iubirea mea te-a înălțat pe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeiești și tuturor operelor care onorează geniul omenirii.

Astfel te iubesc și astfet te-oi iubi pân-în momentul când mâna morții mi-a închide ochii și mi-a îngheța inima.

ALEXIS V.“

Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în care Margărita îi anunța sosirea ei la Paris pentru iarnă și îl ruga să nu-i mai scrie, căci bărbatul ei începuse a da semne de gelozie. Alexis așteptă iarna cum așteaptă un bolnav primăvara; însă la finitul toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele copacilor. Margărita îi trimise aceste câteva rânduri, care îl făcură să zacă trei luni de zile pe patul durerii:

„Alexis!

Cu moartea-n suflet îți scriu aceste linii!... Uită pe Margărita, care de azi nu mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindem un văl negru asupra trecutului și asupra promiterilor viitorului. . . Adio!... Adio pentru totdeauna!

MARGĂRITA“