SCENA XI

PEPELEA și, mai pe urmă, ZÂNA-CODRULUI

ARIE

PEPELEA

În zadar alerg pământul,

În zadar mă ostenesc

Pe iubita-mi Sânziană

De la zmeu să o răpesc.

Calea-i lungă, fără margini,

Cum e și iubirea mea,

Zi și noapte alerg câmpii,

Făr-a mă-ntâlni cu ea.

Sărmana copilă!... o văd pretutindeni, în flori, în stele, în zori, în umbră, dar nu e decât o nălucă ce dispare și eu rămân tot singur și nemângăiat. (Se pune pe o rădăcină. În pădure se aude glasul Sânzianei.)

GLASUL

În zadar plâng zi și noapte

Cerând lumii ajutor.

Nu găsesc, vai! nici un suflet

De-a mea soartă-ndurător.

PEPELEA (tresărind): Ce-aud?... e glasul Sânzianei. (Se scoală tulburat.)

GLASUL SÂNZIANEI

Viața mea se ofilește

Ca un fir de iarbă-n vânt,

Și eu, trista Sânziană,

Mă apropii de mormânt.

(Zâna-Codrului vine în scenă sub figura Sânzianei.)

PEPELEA: Sânziană-Sânziană!

ZÂNA: Cine mă cheamă?

PEPELEA: Eu, Sânziană!

ZÂNA: Cine ești tu?

PEPELEA: Nu mă recunoști?... Eu sunt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu în palatul tău împărătesc... și ți-am adus o pasăre măiastră.

ZÂNA: Când?... a!... mi-aduc aminte... e mult de-atunci, judecând după chinurile ce-am suferit, cât am fost în puterea zmeului.

PEPELEA: Dar acuma nu mai ești în puterea lui?

ZÂNA: Nu; am fugit din palatul lui, și de-atunci umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cât e ziua... dorul și speranța mea sunt de-a mă întoarce acasă la tatăl meu.

PEPELEA: Te-oi duce eu, Sânziană, eu care venisem ca să ucid zmeul, să te scap de el.

ZÂNA: Să-l ucizi?... A! ferește-te de dânsul, căci el are un buzdugan pe care-l aruncă în depărtare de șapte poște, și tu n-ai nici o armă.

PEPELEA: Te înșeli, Sânziană, am două arme neînvinse, cu care pot face minuni.

ZÂNA: Două?... ce arme?...

PEPELEA: Amorul ce mi-ai inspirat și care mă face a disprețui toate primejdiile, toate piedicile.

ZÂNA: Cum? Mă iubești?

PEPELEA: Aș fi venit să lupt de moarte cu zmeul, dacă nu te-aș iubi?

ZÂNA: Ah! Pepeleo! dacă în adevăr simți compătimire pentru mine, nu-ți expune zilele în zadar; mai bine fugi de aceste locuri și mă părăsește soartei mele nenorocite.

PEPELEA: Eu să te părăsesc, după ce te-am regăsit?... Mai bucuros să mor.

ZÂNA: Ah! Pepeleo! ce mi-ar folosi un rest de viață dacă ai muri tu? N-ai înțeles că și eu, din parte-mi... te iubesc?

PEPELEA (fericit): Tu pe mine? O, de-acum sunt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge.

ZÂNA: Dar cu ce?

PEPELEA: Cu fluierașul ăsta pe care mi l-a dat Zâna-Lacului.

ZÂNA: Ți-ai perdut mințile, Pepeleo?... cu o biată trestie crezi tu să sfărâmi buzduganul zmeului?

PEPELEA: Dar tu nu cunoști puterea acestei trestioare, prin farmecul ei eu am scăpat de toate nevoile; Zâna-Lacului, care mă ocrotește, mi-a zis să nu mă despart niciodată de fluierașul ăsta, să nu-l dau nimănui, căci pe loc m-ar cuprinde moartea.

ZÂNA (cu glas dezmierdător): Nici mie măcar?

PEPELEA: O! ție-ți dau tot, tu ești viața mea și fericirea vieții mele.

ZÂNA: Adevărat? adă fluierul ca să suflu în el, și el să-mi spuie de este adevărat amorul tău?

PEPELEA (dându-i fluierul): Ține.

ZÂNA (luând fluierul și schimbând tonul): A! te-am dezarmat, nemernicule, și te-am redus iar la nimicirea ta omenească.

PEPELEA: Ce zici?

ZÂNA: Ai crezut că sunt Sânziana?... privește... (Își scoate vălul.) Sunt sora zmeului, Pădureanca, Mama-Pădurii, și te osândesc să intri de viu în pământ... Pieri!...

PEPELEA (desperat): A! (Încet intră în pământ.)

ZÂNA: Pieri de la lumina soarelui și te afundă în noaptea morților.

PEPELEA: O, Zâna-Lacului, Zâna-Lacului!

(S-aude un tunet. Zâna-Lacului apare în văzduh, purtată pe aripile unei pajuri.)