SCENA IV

SÂNZIANA, ZMEUL

ZMEUL (cu mirare): Sânziana afară?

SÂNZIANA (aparte): O! Doamne, ce fericire! (Vrea să alerge.)

ZMEUL (sever): Sânziană, unde alergi?

SÂNZIANA: Zmeul?!

ZMEUL: Cum ai ieșit din palat? Pe unde?

SÂNZIANA: Pe ușă.

ZMEUL: Mă cătai pe mine?

SÂNZIANA: Ba nici am gândit.

ZMEUL: Sânziană, tot supărată ești pe mine, care mă usuc de dragoste?

SÂNZIANA (îi întoarce spatele): Iar începi cu ahturile. Dă-mi pace, nu mă mai ameți.

ZMEUL: Mă urăști?...

SÂNZIANA: Din toată inima.

ZMEUL: Dar ce ți-am greșit de nu mă poți suferi?

SÂNZIANA: Încă mă întrebi?... m-ai răpit din casa părintească... m-ai depărtat de lume, ai făcut nenorocirea mea... ș-apoi te miri că-mi ești urât de moarte?

ZMEUL: Urât de moarte?... când vreau să te iau de soție?

SÂNZIANA: Eu, soția ta? Niciodată!

ZMEUL (mâniat): Așa? Ei bine, află că nu mai târziu decât mâine avem să ne cununăm... toate sunt gata... am poftit pe toți amicii și pe toate rudele mele.

SÂNZIANA: Frumoasă adunătură trebuie să fie, dacă-ți samănă... Ha! ha! ha!...

ZMEUL: Râzi?... ai vreun gând ascuns... vrei să fugi?

SÂNZIANA: Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare.

ZMEUL: Ba te-ai arunca în brațele mele, nu în valuri, și, pentru mai bună siguranță, mergi în casă... am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ai putea să-ți iei zborul.

SÂNZIANA: Așa crezi tu? (Aparte.) Bine c-a venit Pepelea.

ZMEUL: Așa... hai! (Vrea s-o apuce de braț.)

SÂNZIANA (respingându-l): Nu te atinge de mine. (Intră în palat. Zmeul închide poarta cu o cheie mare.)

ZMEUL (singur): Se face că-i mânioasă?... dar cine o crede?... Când a vedea mâine rochia de nuntă și beteala, o să zburde. Cu toate acestea (arată cheia.), paza bună nu strică... Acum hai în pădure să cărăm lemne pentru ospățul cununiei. Ha! ha! ha! Bieții Pârlea și Lăcustă doboară la copaci, fără a ști că pe unul am să-l pun în frigare și pe celalalt am să-l fierb în căldare. Ce chef!... ce chef! (Pleacă spre dreapta.)