Tu ce-ai fost în lume atât de iubit!

Inimă de înger! suflet amărit!

Mare a fost taina durerilor tale,

De-ai lăsat în lacrimi, de-ai lăsat în jale

Patrie, soție, rude și copii.

Ce te plâng pe malul tristei vecinicii!

Dar cât de grozavă, cât de nepătrunsă

A fost acea taină în sânu-ți ascunsă,

Astfel tu în suflet erai simțitor

Și l-a altor patimi dulce-ndurător,

Astfel știai face jertfi necontenite,

Că din pragul morței te-ai fi-ntors, iubite.

De gândeai ce lacrimi lași în urma ta,

De puteai copiii a ți-i săruta!...

O, ființă blândă, umbră mult jălită!

Auzi tu din țărmul unde ești sosită

Cum te plânge lumea care te-a perdut?

Cum te plânge țara care te-a avut ?

Vezi tu vălul negru, noaptea-ntunecată

Care peste inimi s-a întins deodată?

Simți tu de departe ce deșert cumplit

Lași între prietini care te-au iubit?

Omenirea tristă a perdut în tine

O comoară scumpă, un izvor de bine.

Patria un razem, noi un frățior,

Copilașii tineri fericirea lor!...

O, voi, lanțuri tainici, voi, legături sfinte

De copil al țării, de om, de părinte!

Visuri de iubire și de viitor,

Ce-ngânați în cale-i omul trecător!

Voi, simțiri înalte ale omenirei,

Glasuri mângâioase a Dumnezeirei,

Toate, întro clipă, cum de-ați părăsit

Sufletu-i nemernic, gându-i rătăcit?..

Astfel a vrut soarta! și când ea voiește,

Omul cade!... iarba pe-a lui urmă crește!

Omul e o taină, viața lui un vis,

Sufletelor blânde cerul e deschis!

Cel ce-a fost odată ștersu-s-a din lume

Ca un fulger iute, ca un val de spume.

Cel ce respândit-a bunuri pe pămînt,

Singur, în tăcere, zace sub mormânt,

Singur, într-un codru, doarme el departe

De al lumei zgomot, visuri mult deșarte,

Ș-umbra-i e-ngânată jalnic, lin, ușor

De-al codrului freamet și de-al nostru dor!